Angelo Niculescu, despre Iuliu Baratky: «Giussy avea o sete oceanică!

Bodola şi Baratky Sursa bodolagyorgy.blogspot.ro

Glasul Rotilor de Tren - Io... by Dan Alionte on Scribd

Angelo Niculescu, despre Iuliu Baratky: «Giussy avea o sete oceanică!

Lui Iuliu “Giussy” Baratky i se spunea “Minunea blondă” pentru jocul complet pe care-l avea. Fostul selecţioner al României din anii ’70, Angelo Niculescu (89 de ani), l-a admirat în tinereţe pe fotbalistul care făcea tribunele să “ardă” ori de câte ori punea piciorul pe minge.

Cum l-aţi cunoscut pe Baratky? 
Angelo Niculescu: La un şpriţ, la restaurantul Mercur din Pasajul Victoriei. Eu eram jucător la Carmen, iar el la Rapid. Ne-am dat mâna, am intrat în vorbă şi, mai apoi, drumurile ni s-au intersectat la Dinamo, când mi-a devenit antrenor.

De ce i se spunea “Minunea blondă”? 
Era un jucător complet. Excela prin tehnică şi orientare tactică. Stăpânea mingea din mişcare şi reuşea adesea să-şi depăşească adversarii printr- o simplă fentă. În plus, avea execuţii tehnice de mare precizie şi rafinament. Era specialist al loviturilor libere.

A fost admonestat pentru că a jucat şi pentru Ungaria? 
Niciodată, pentru că Baratky a fost un exemplu de sportivitate. A dat totul pe teren, indiferent că a jucat pentru Ungaria sau pentru România. În plus, Baratky era un tip sociabil, manierat, civilizat şi lipsit de vulgarităţi. Nici nu ştia să înjure!

Zice că e peste Hagi, Balaci sau Dobrin

Care era postul său preferat? 
Putea să evolueze oriunde. Se adapta bine postului, pentru că juca bine cu ambele picioare, dar şi cu capul. Mare fotbalist! Eu îl consider numărul 1 în România. Peste Hagi, Balaci, Dobrin sau Ozon.

Din păcate, s-a “stins” repede, la doar 52 de ani... 
Da, pentru că a avut un mare rival: setea oceanică! Acest viciu i-a diminuat longevitatea şi capacitatea de efort. Nu exista meci care să nu fie urmat de o masă copioasă şi de consum de alcool. Îi plăcea mult şpriţul!

Puțină lume mai știe, dar Rapid a fost prima echipă românească calificată în finala unei cupe europene, pe vremea când nici nu erau încă înființate echipele care au apărut în prim-plan începând din perioada comunistă.

Cupa Europei Centrale, predecesoarea competițiilor UEFA

După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, în 1927 s-a desfășurat prima ediție a Cupei Mitropa, la care au participat câte două echipe din Austria, Ungaria, Cehoslovacia și Iugoslavia. A fost prima competiție fotbalistică europeană intercluburi, precedând Cupa Campionilor și Cupa UEFA.

Trebuie spus că principalele trei state care au participat, inițial la această competiție sunt printre primele din Europa care și-au înființat ligi profesioniste de fotbal. Iar ca rezultat, Ungaria spre exemplu a avut atât echipe de club cât și o echipă națională foarte puternică.

România, în vremea fotbalului boem

În competiția ce avea să  reziste până în 1992, țările participante trimiteau fie campioana și vicecampioana, fie campioana și câștigătoarea cupei. În acest context, Rapid avea să întâlnească la momentul participării sale, echipe care pot fi considerate cele mai bune ale momentului.

Cupa Europei Centrale și de Est s-a extins cu adevărat în 1937, când au participat echipe din Italia, Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Elveția, România și Iugoslavia, Spania ratând participarea datorită războiului civil.

Datorită faptului că în România, fotbalul a întârziat în acea vreme să devină profesionist, Rapid avea să joace cu echipe incomparabil mai puternice decât cele pe care mult mai târziu, o altă echipă românească avea să le întâlnească până în finala de la Sevilia (Vejle, Honved, Kuusysi Lahti).

Rapid, prima finalistă

Dar, în 1940 a venit și încununarea participării românești, Rapid fiind calificată în finala în care ar fi trebuit să joace cu Ferencvaros Budapesta.

Rapid ajungea pînă în semifinalele Cupei Europei Centrale după ce trecea de FC Hungaria cu un scorul general de 5-1 (!), urmând să îşi dispute locul în finală contra celor de la Gradjanski (Croaţia).

Cum în dubla manşă ambele rezultate au fost de 0-0, era nevoie de un al treilea meci, decisiv. Giuleştenii au rezistat şi la Subotica, remizând 1-1, chiar şi după disputarea prelungirilor. Datorită faptului că loviturile de departajare au fost introduse abia în 1970, locul în finală a fost stabilit prin tragere la sorți.

Însă ”norocul” nu a fost în final de partea Rapidului. Finala nu s-a mai disputat, datorită războiului!

Din echipa care ajungea în finala Cupei Europei Centrale făceau parte Rădulescu, Slivăţ, Lengheriu, Vintilă, Răşinaru, Moldoveanu, Şipoş, Wetzer III, Baratky, Dan Gavrilescu și Bogdan.

Este de notat și faptul că Ștefan Auer este pe locul 7 în topul marcatorilor din Cupa Mitropa din perioada `27 – `40, cu 19 goluri.

Eu, marele Baratky... Confesiunea imaginară a unui mare sportiv interbelic

Acest gen de articol este, cred, o premieră în presa autohtonă. Nu-mi asum niciun merit în ceea ce privește un așa zis deschizător de drumuri, pur și simplu încerc să-mi imaginez ce a fost în capul unui fotbalist și, în același timp, cetățean român de origine maghiară. Giussy, așa cum îl alintau părinții, presa ungară, dar și suporterii Rapidului din Giulești, a avut o viață aventuroasă. Născut ungur, transformat român, redevenit ungur, dar fără a fi renunțat la cetățenia română, pe urmă din nou român, dar rămas și ungur.

Până la actul de la 23 August 1944, atunci când guvernul de la Budapesta a anulat actele care atestau cetățenia ungară, dacă posesorii erau supuși ai unor state ostile Budapestei. Decizia, deși anulată de autoritățile maghiare după capitularea Reichului, nu a însemnat nimic din punct de vedere practic pentru vedeta blondă a Rapidului. Pur și simplu, el nu a mai dorit cetățenia ungară. A rămas cu cea română și a murit român. Asta, spre deosebire de Iuliu Bodola, marele său prieten, a cărui poveste a fost parcă scrisă în oglindă. Evident, prezentul material are legătură cu ocazia partidei de calificare de la Budapesta,  dintre naționalele României și Ungariei, partidă la care i-ar fi plăcut și lui Baratky să participe.

Dar, poate că de acolo, de Sus, Giussy privește și-și șterge o lacrimă în amintirea tinereții sale, împărțită între cele două țări atât de des aflate sub arme, dar și între paharele de vin de Murfatlar și cântecele Mariei Tănase. Cu siguranță, nu pot pretinde că aș putea intra, fie și o singură clipită, în mintea și în sufletul unui om care a trăit acum aproape o sută de ani. Pot face, însă, un exercițiu de imaginație, așa cum l-ar putea face oricare dintre dumneaoastră. Evident, fiind o așa-zisă mărturisire, totul va fi scris la persoana I, cea a povestitorului. 

M-am născut dintr-o "greșeală"

Tata era un afacerist și mult mai puțin un om de familie. Mama era o fire liniștită, s-a îngrijit tot timpul să nu-mi lipsească nimic, dar a avut o obsesie: să mă fac actor. Oradea era aproape de Budapesta, iar ungurii erau cei mai buni din lume în domeniul cinematografic. Până la urmă n-am ajuns actor, dar tot am jucat pe o scenă și tot în fața unui public. Semăna cu teatrul mai mult și oamenii îi spuneau fotbal. Mi-aduc aminte, era puțin după marele război, veneam de la școală și mi-am găsit mama plângând. A fost o zi tare tristă pentru mine. Mama era înnebunită de frică, spunea că românii au luat Ardealul, dar că le va reveni și Crișana. Asta însemna, tot mama dixit, că fie ne vom părăsi căminele, fie vom deveni cetățeni români și vom trăi într-o altă țară. Tot atunci mi-a mărturisit, printre sughițuri, că mai bine renunța la mine și că ar fi făcut-o, dacă ar fi știut că vor veni asemenea vremuri. Bătrânul, însă, era un om practic. El ne-a liniștit pe toți și ne-a spus că dacă optăm pentru cetățenia română, ne vom păstra casele și măcelăriile. Mie, totuși, nu mi se părea cine știe ce. Aveam colegi de școală români, erau simpatici și vorbeau toți ungurește, dar de acum înainte va trebui să învăt eu limba română. Românii aveau două chestii care nu-mi plăceau: își făceau mereu semnul crucii și nu se pricepeau mai deloc la fotbal. 

Între războaie

N-a fost chiar așa de rău cum zicea mama. M-am apucat de fotbal și am început să joc organizat la Stăruința Oradea, un club cam de cartier, dar care era patronat de un evreu cu bani și care ne dădea câte o masă bună după fiecare meci sau antrenament. N-o să vă plictisesc acum cu detalii despre cariera mea, au făcut-o alții, o să vă spun doar ceea ce m-a impresionat pe mine. În primul rând, se zicea de mine că eram talentat și chiar cred că eram. Așa am ajuns să joc în naționala țării mele de adopție și al naibii să fiu dacă nu mi-a plăcut. Aveam grupul meu de ungureni, românașii abia buchiseau jocul acesta, dar mă simțeam mereu mai bine cu ei. Le plăceau cărțile, șprițul, muzica și femeile. Ungurenii mei erau mai catolici decât Papa....

Așa am îndrăgit Bucureștiul, cunoșteam cârciumioarele mai bine decât bucureștenii get-beget, dar tot ceea ce câștigam la fotbal cheltuiam cu ambele mâini. Pe urmă, au început să vină impresarii de la Budapesta. După ce m-au tot trombonit cu lozinci de genul sângele apă nu se face, l-au păcălit pe bietul tata. I-au dat o avere pentru mine, iar părintele m-a implorat să semnez și să plec la Hungaria Budapesta. Am făcut-o, dar cu inima strânsă... Mi-a plăcut și Budapesta, oraș mai vechi și mai frumos decât Bucureștiul, unguroaicele erau focoase, dar oare de ce eram fluierat adeseori la Szeged sau la Pecs și mi se striga că aș fi un român împuțit? Mi-au dat cetățenia ungară, dar au murit de oftică atunci când nu am vrut să renunț la cea română. Pe urmă, am jucat și pentru naționala gulașului, o echipă super tare, poate doar Austria sau Italia să fi fost peste mine și peste noii mei colegi, dar cred că aici am avut și un pic de ghinion. Celebrul Dr Sarosi, cel mai mare fotbalist pe care l-am văzut vreodată, încă nu juca pentru prima reprezentativă. Altfel, poate aș fi ajuns campion mondial, cine știe? Până la urmă, tot tata a decis pentru mine. 

Vremuri grele

Afacerile schiopătau, era și cam bolnav, așa că m-a implorat să revin acasă. Am făcut-o cu dragă inimă, parcă nicăieri nu-i ca acasă... Dar, parcă nu mai era la fel. Totul era mai tensionat, apăruseră atentatele legionare, prigonirea acestora si a comuniștilor era în toi, dar, chiar și așa, parcă balcanicul regat era preferabil atmosferei parcă un pic prea sobră a Ungariei interbelice.

Am fost iarăși chemat la naționala României și am făcut-o cu dragă inimă, am jucat chiar și împotriva Ungariei, dar nu a fost loc pentru mine la Mondialele din Italia. A fost a doua oară când am avut ghinion, dar răspunderea a fost a selectionerului austriac. Of, Doamne, și ce bine a jucat România, dar Cehoslovacia și portarul Planicka pot spune că au fost logodiți cu norocul. Nicio problemă, mi-am zis, mai am timp peste patru ani, poate că în Franța o să răsară soarele și pe strada mea. Și, în sfârșit, am făcut pasul cel mare, am venit la Rapid, în capitala prăfuită în care m-am simțit atât de bine. Ce vremuri... sase cupe, patru rejucări cu Venus, meciurile cu Ujpest Budapesta, pasele pentru Ionică Bogdan....

Pe urmă, mondialele din Franța și înfrângerea suferită în fața unor cubanezi despre care auzisem doar la radio. Și ce echipă aveam! Ca să vezi, cu Ungaria aș fi jucat finala cu italienii! Ca fotbalist îmi pare rău acum că nu mai sunt ungur, dar eu am fost mereu un sufletist. Și a mai fost și finala Cupei Europei Centrale, nejucată fiindcă nu au vrut ungurii... Dar, eu oricum nu aș fi putut merge la Budapesta, mi se promisese că voi fi linșat, iar Siguranța, deși îmi puseseră zece detectivi să mă păzească, îmi spusese că nici așa nu-mi pot garanta securitatea sută la sută.

Nenorocitul de război

Amicul Bodola a încercat să mă tragă după el, în Ungaria redevenită mare. A luat titluri în România și în Ungaria cu aceeași echipă, la care jucasem și eu, CAO Oradea, și parcă iarăși, fotbalistic vorbind, mi-a părut rău că nu sunt ungur. Am cucerit cu Rapid campionatul de război, dar, din cauza faptului că trofeul purta numele de Cupa Basarabiei, competiția nu a mai fost recunoscută de federație la sfârșitul războiului. Culmea, mi-a fost suspendat pașaportul unguresc după ce România a trecut de partea Aliaților, dar asta nu m-a deranjat prea tare. După semnarea păcii, tot Bodola, care-și păstrase cetățenia română pe tot parcursul războiului, mi-a spus că-mi pot cere înapoi cetățenia maghiară. Bine, asta dacă vreau... Totuși, s-a terminat urât pentru Bodola. Se religitimase la Ferar Cluj și, chiar în Giulești, a fost huiduit de un stadion întreg, care i-a cerut, la unison să plece în Ungaria. Ceea ce, din păcate, acesta a și făcut. Și ce fotbalist a fost Bodola... 

După război

De fapt, cui îi mai pasă de un fost fotbalist? Ah, da, am trăit rușinea vieții mele. Am pierdut cu 9-0 în fața ungurilor, la Budapesta. Și cine credeți că era antrenorul României? Eu eram... Dar, de data asta nu m-a fluierat nimeni pe malurile Dunării. În tribune erau numai soldați ai armatei maghiare comuniste și cetățeni sovietici de ocupație, fie ei în uniformă sau în civil. Am, totuși, o scuză. La unguri e un puști teribil, Puskas îl cheamă, mi-e teamă că e mai bun decât am fost eu vreodată, împreună cu Bodola și cu Petschovski la un loc. Dar, ce naiba, povestea asta nu trebuia sa fie despre fotbal, ci despre un român de origine maghiară. Sau maghiar de origine română? Dar, cine mai știe? Așa va fi și în seara asta, sper eu.

Un meci în care să fie mai important ce și pe cine ai iubit, decât ce pașaport ai în buzunar și felul în care l-ai obținut. Au trecut anii... oare de ce stau în camera asta? Totul e alb în jurul meu, infirmierele îmi zâmbesc și mă întreabă care a fost cel mai frumos gol pe care l-am marcat în carieră. Mă gândesc, visez, totul devine o nebuloasă. Ah, da! Am 51 ani și suntem în anul 1962. Ce mai vreți să știți, d-le doctor?

Giussy Baratky, idol al Giuleştiului interbelic şi poate cel mai cunoscut fotbalist român al vremii, e îngropat la cimitirul bucureştean Reînvierea. Fără cruce, însă. Gazeta a descoperit locul exact, parcela pe care astăzi există cripta unei familii numite Nistor.

Pe strada Reînvierii ne dăm testul de claustrofobie. Zidul cimitirului pe stânga, peretele vertical şi înalt al unor depozite, pe dreapta. Dacă plusăm cu zloata în care ne târâim ghetele, şterse cu grijă înainte de a ieşi din casă, şi vremea grea, de-a dreptul apăsătoare, ne batem cu Baudelaire la atmosferă. Nu putem scăpa decât pe poarta cimitirului. Facem stânga pe intrarea clasică, grandioasă degeaba. Cimitirul Reînvierii e strâns între blocurile Colentinei. „Colea-n-tină”, „acolo, în pământ”, traducerea denumirii cartierului, e actuală aici. În rest, beton. Întrebăm unde e administraţia. La intrare, pe stânga. Din buzunar scoatem o foaie pe care scrie „Giussy Baratky. În spate de tot”. Nu e de ajuns.

Catastiful vechi şi Gyula

O doamnă vorbeşte la telefon. „Da, dragă, mai pune făină în aluat, să nu cadă! Parcă n-ai mai făcut prăjituri”. Stă într-o cameră unu pe unu, un ghişeu ciudat. Ne îndeamnă să-l aşteptăm pe administrator. Nu suntem primii care-l caută pe Baratky. Înaintea noastră, un mare fan rapidist, Viorel Florea, şi-a rupt prima zi din concediu, în toamna lui 2015, pentru a-i căuta locul de veci idolului blond. Mesajul din 28 octombrie e încă în telefon. „Salut! Azi, între orele 14-17, am fost la cimitirul Reînvierea din Colentina să caut mormântul lui Giussy Baratky. Am întrebat la administraţie unde se află, că e destul de mare cimitirul. Au scos dintr-un dulap un catalog foarte vechi, unde era trecut numele Gyula Baratchi”.

Parcela T52

Numele maghiar al lui Baratky. Puf de plop în stomac pentru cine a citit „Glasul roţilor de tren”. Varianta veche îl are şi pe copertă, şef de locomotivă, pe Iuliu. Sau Giussy. Sau Gyula. „Am căutat fiecare mormânt din parcela respectivă, dar mi-a fost imposibil să-l găsesc. Majoritatea mormintelor vechi sunt neîngrijite, pline de bălării. Crucile sunt rupte, scrisul de pe ele este şters. Mă oftic de nu mai pot că nu l-am găsit”. Verificăm. În spatele cimitirului, în spate de tot, e parcela T52. De departe, cea mai neîngrijită. Căutăm ca-n finalul „The Good, The Bad and The Ugly”, când Tuco aleargă între cruci pe „Ecstasy of Gold”. Noi o facem fără coloană sonoră, cu foșnet de iarbă înmuiată în zăpadă. Familia Moroiu. Loghin. Bordei. Cruci mai noi, vechi, o combinaţie de alb şi firicele ruginite de ploi. Nu găsim nimic în parcelă. Doar o cruce ruginită, fără scris, cu o plăcuţă ataşată. Ceva între conturul stemei Rapidului, vişiniu fad, şi o inimă roasă. Plus alte două morminte fără nume.

Familia Nistor

Încercăm la Nastasia Voicu, fosta administratoare a cimitirului, ieşită la pensie. „Ah, Baratky! Gata, îmi aduc aminte. E sigur acolo. Căutaţi-l. L-au mai căutat şi alţii, deci nu e în altă parte, îmi aduc aminte!” Adrian Sorin Georgescu, actualul şef de serviciu, vine cu lămurirea mult aşteptată. „Da, e îngropat aici. Dar asta s-a întîmplat cu multă vreme în urmă, aşa că sînt vreo trei-patru generaţii puse peste”. Talpa bocancului se opreşte într-o grămăjoară de zăpadă. „Sunteţi acolo? Căutaţi familia Nistor!” Timp de o oră, locul de veci al familiei Nistor e un mister. Nimic. Un alt telefon către Georgescu e lămuritor. „Duceţi-vă pe aleea principală, o să fie numele X. Apoi, o cruce de fier. Încă una. Apoi una fără nume. Lângă ea…”. „Familia Gheorghe”. „Nu, e Nistor”. Deasupra numelui Gheorghe e o coroniţă de Crăciun. O ridicăm. „Familia Nistor”. „Aţi găsit? Ei, l-aţi găsit pe Baratky Gyula. Acolo este”.

Poezie în programul de meci 

Situația e bizară. Un nume regăsit în coregrafiile Rapidului, în cântece, în amintiri, cărți, nu apare pe crucea mormântului său. Acum nici o lună, pe pagina de Facebook, Lucian Ionescu, cunoscut ca mare rapidist şi fost ofiţer de presă al giuleştenilor, a postat o poezie închinată vedetei din Grant.

„Mai ştii de neuitatul

Giussy Baratki?

Veşnica lui frondă:

Distrugătorul de iluzii,

Al vechilor portari! Stea Blondă!

Trimis după ţigări c-o fentă,

Portaru-şi lua, pe brânci, poteca,

Iar şutul cu aprigă detentă,

Muşca din colţ, o foglia secca!

Păianjenul din vinclul bării,

Sătul a-şi tot cârpi mătasa,

Etern sub semnul întrebării,

Se demola mutându-şi casa!

Ori plasa şi-o urzea doar dacă;

Ştia că Baratki nu joacă!”

O mierlă ciuguleşte ceva în primul copac. Pot fi şi muguri, nu mai înţelegi nimic din vremea asta. Săptămâna asta o să fie şi 15 grade.

Păcat de tine, Giussy!

Vorbeam de cărţi. Cu aleea în faţă şi în spate, în drumul spre tramvaiul 21 care leagă Centrul de Colentina, răsfoim o carte cu titlul inspirat. „Păcat de tine, Giussy”. E publicată de George Mihalache, o arhivă a fotbalului românesc din anii ’30, decedat în 2009. Pe copertă, o poză cu autograf. E cea răspândită acum pe Google. Pe-atunci cartea de vizită a vârfului orădean. „Păcat” din pagină în pagină. Băiatul măcelarului, vândut în Ungaria pe 2.500 de pengo, cam 75.000 de lei în 1930. N-a ieşit niciodată campion. A fost de 7 ori pe locul doi. Apoi, legenda spune că a ratat un transfer la Olympique Lillois, strămoaşa actualei OSC Lille. Rapidul nu l-a dat. Toate poveştile sunt picurate cu o gură de Riesling. S-a stins singur, într-un salon gol de spital, la nici 52 de ani. Avea ciroză. „Sora de serviciu l-a găsit prăbuşit lângă fereastră. N-a mai reuşit să o deschidă”. A venit tramvaiul 21. Păcat.

Voia să deschidă berile puse pe bară 
O poveste incredibilă spusă de Viorel Kraus senior pentru 1923.ro. „Barele porţilor erau drepte înainte, iar Giussy punea o sticlă cu bere pe bară şi provoca mai mulţi colegi să o dea jos. Cum aşa ceva nu-i provoca prea mari probleme, omul s-a gîndit la ceva şi mai greu. Nu mai era suficient să dai sticla jos de pe bară, ci să-i scoţi şi capacul! Cu mingea! Nu cred că a reuşit el asta vreodată, că e imposibil, dar ca idee! Trebuie să loveşti mingea perfect ca să te gîndeşti la asemenea provocări!”.

1. CV Giussy (Iuliu) Baratky
   Născut: 14 mai 1910, Oradea
   Decedat: 14 aprilie 1962, București
   Post: atacant
   Înălțime: 1.78m
   A jucat la: Stăruința Oradea (juniori), Stăruința Oradea (1927-’28), CA Oradea (1928-’30), Hungaria (1930-’33), Crișana Oradea (1933-’36), Rapid (1936-’44, 1945), Carmen (1944), Libertatea Oradea (1945-’47), RATA Tg. Mureș (1947-’48)
   A antrenat: Rapid (1941-’45), Libertatea Oradea (1945-’47), RATA Tg. Mureș (1947-’48), România (1948), Dinamo (1952-’53, 1957-’59), Progresul Oradea (1953-’54), Dinamo – juniori (1959-’62)
   A evoluat atît pentru „naționala” Ungariei, cît și pentru a României
2. Baratky a marcat 96 de goluri oficiale pentru Rapid, fiind al treilea marcator din istoria clubului, după Puiu Ionescu și Sandu Neagu
   În viziunea multora, Dobrin, Hagi și Balaci reprezintă „culmile” fotbalului românesc. Ion Costea însă, singurul supraviețuitor al Rapidului interbelic, nu l-a uitat niciodată pe Iuliu Baratky, coechipierul său de la Rapid. Veteranul, care a depășit acum 100 de ani de viață, îl consideră pe „Giussy” cel mai mare jucător român din istorie. „Lovea mingea perfect cu ambele picioare, avea un dribling extraordinar și un șut perfect. În plus, lovitură de cap precum a lui nu am mai văzut decât la Dumitrache”, s-a repetat Costea ori de câte ori a avut ocazia în anii trecuți. Și vorbele sale sunt întărite și de Gheorghe Scurtu, statistician și suporter al Rapidului din 1947!
   Pariurile „Minunii Blonde”
   ProSport l-a vizitat în această săptămână pe cel care are acasă un adevărat muze al Rapidului, iar dintre subiectele dezbătute nu putea lipsi tocmai „Minunea Blondă” a Giuleștiului. „Nu l-am văzut jucând, dar adevărul este că a rămas în istorie drept un fotbalist complet, înzestrat cu toate calitățile”, explică Scurtu, întârind afirmațiile lui Costea. Apoi, din tolba cu amintiri, septagenarul „scoate” un obicei prin care Baratky își demonstra măiestria: „După antrenamente, punea pe transversală mai multe sticle și făcea pariu cu ceilalți jucători că le va da jos, pe rând, cu șuturi de pe linia de la 16 metri. În 90 la sută din cazuri câștiga pariul!”.
   A refuzat Venus
   Pe lângă faptul că a contribuit decisiv la perioada glorioasă a Rapidului interbelic, încununată cu obținerea a șase Cupe ale României, Baratky a rămas în sufletele giuleștenilor și pentru faptul că nu a vrut niciodată să joace la Venus, marea rivală a vișiniilor. La „Negrii din Splai” se câștigau foarte mulți bani, dar același Costea povestea că, în momentul în care l-a întrebat pe „Giussy” de ce a refuzat numeroasele oferte venite de la Venus, „Minunea Blondă” a replicat scurt: „N-am ce să caut acolo. Se cred aristocrați. Eu sunt om simplu! Băiatul măcelarului din Oradea”.
   La finalul anilor ”30, echipa franceză Lille a venit la București special pentru a-l cumpăra pe Baratky, dar antrenorul Rapidului, Costică Bauer, a refuzat transferul
   9 ani a evoluat Baratky în tricoul echipei din Giulești, între 1936 și 1945
   61 de goluri a marcat „Minunea Blondă” pentru Rapid în prima divizie, în 86 de meciuri jucate

3. Comentarii (21)

   • CRONOLOGIC
   • APRECIATE
   

   

   adriann_  •  29 August 2018, 20:21

   ÎMI PLACERESPECTRAPORTEAZĂRĂSPUNDE

   Ticalosia postacilor becalisti nu cunoaste limite. Performanta realizata de Rapid in 1940 a fost URIASA, avand in vedere ca ungurii erau vicecampioni mondiali en titre in vreme ce Romania fusese eliminata de Cuba (!!!) in primul tur al Mondialului din 1938. In conditiile astea sa elimini Hungaria (echipa fanion a regimului Horthy) cu DUBLA VICTORIE ar fi ca si cum azi o echipa din Romania ar zdrobi tur-retur pe Real Madrid... Tineti cont ca pe vremea aia nu se purta importul de jucatori straini, adica performantele echipelor nationale se coroborau destul de bine cu cele ale echipelor de club din tara respectiva...

György Bodola era, desigur, cel mai mândru de tatăl său, „Dudus”, jucătorul legendar al Oradea AC, care a fost numit stadionul Oradea City în noiembrie 2008. Gyula Bodola a jucat în 334 de meciuri în primele ligi românești și maghiare, de 48 de ori de națională română și de 13 ori lotul național ungar. A participat la două cupe mondiale de fotbal în calitate de atacant. A fost golgheterul României timp de 58 de ani. A jucat pentru CAO Oradea, Venus București, IAR Brașov, Ferar Cluj și AC Oradea. Din 1945 până în 1949 a fost jucător la MTK. După cariera activă a lucrat ca antrenor în Szombathely, Pécs, Diósgyőr și Ormosbánya.

           Stadionul Bodola Gyula din Oradea              

                        

Câteva citate din Dudus în presa contemporană:

„La primul meci de acasă din toamna anului 1941, sute de fani înclinați români au strigat la cor: Ninja Bodola! adică minge la Bodola! În primăvara anului 1944, AC Oradea a câștigat campionatul cu un avantaj de 13 puncte. Locul secund Nenc a învins-o pe Ferencváros pe un vânt furtunoasă pe Üllői út cu jocul de clasă mondială Bodola 4: 1. Bombardamentul pe covoare al atacului aerian englez din 6 septembrie 1944 a aratat cursul NAC. Am traversat pista Pursuit cu ochi plini de lacrimi, unde am cântat cu o voce aspră starterul NAC: unsprezece care ocupă terenul, Ieșind coada verde și albă, cine nu poate face un gol, vom ieși din echipa noastră. ”

     Gyula Bodola în tricou NAC 

„Maghiarul, inima secuiască a bătut întotdeauna în mine. Am experimentat agonia torturii când, în octombrie 1936 și apoi în octombrie 1939, au trebuit să joace împotriva băieților maghiari din tricoul echipei naționale române din București. Imaginează-ți o echipă de șapte care strigă cu voce tare în timpul coardelor imnului național ungar. Ne-am sunat unul pe altul - Secuiesc - sufletele mele. Dacă ar fi ceva în neregulă, ne-am ascunde pe câmp ca niște păsări mici iarna. Sufletele mele, fiți jucăria noastră cea mai dragă, dragostea noastră eternă, prinții din Csaba! ”

Bodola și Barátky

                                                               

„Bodola era un talent universal. Avea o capacitate de muncă extraordinară. Șuturi excelente din dreapta, mingea, alergarea și lovitura. Mingiile transversale de 20-30 m ale lui Bodola, precum și golurile sale de marcaj au fost un succes. Bodola s-a bucurat de un asemenea respect și admirație în Várad încât nimeni nu a făcut parte din clasa sa. Chiar și astăzi, după patruzeci de ani, Bodola spune romane. În intervalul de vârstă mai mare, numele său sună ca al lui Ady sau al lui Gyula Juhász în literatură. "

    NAC în 1938                 

„Dacă astăzi Maradona este proclamat cel mai bun din lume, Bodola a procedat la fel cu ambele picioare.” (Elemér Berkesi, Barcelona, ​​1984)

„Seara la restaurantul din Piața Bosnyák, Dudus a măsurat berea pentru oaspeți. Când ceasul era nouă și s-a întâmplat ca paharul cu bere să fie doar pe jumătate plin, Bodola a închis robinetul. El a înmânat paharul soției sale și a intrat în apartamentul din spatele distribuției ".

      Duduś

„1989th Pe 31 decembrie, la prânz, va începe meciul de fotbal Budapesta - Countryside pe MTK gratuit pentru România. Gyula Bodola, care ar putea ridica tricoul românesc de 48 de ori și echipa națională a Ungariei de 13 ori, va începe lansarea. ”

„Numele lui Gyula Bodola poate fi găsit acum nu numai în sporturile sportive, ci și pe un cap nou al unui cimitir al Transilvaniei. S-a născut în 1912 și a murit în 1992. "

                        Monumentul Pericolului Madéfalvi                                   

                                   

Ramura mamă, familia Botos din Olsztyn este de asemenea o veche familie de cai secui. În 1764, pe vremea ciumei Madéfalvi, trei dintre cei patru frați Botoș au fost executați de soldații Mariei Tereza, dar doar unul a scăpat de moarte. Vechea moșie a familiei a fost, de asemenea, confiscată. Familia Botos a devenit mai târziu legată de contele Rhédey prin căsătorie și, din moment ce strămoșii reginei Elisabeta îi includ pe Rhédeyes, George Bodola, dacă este foarte îndepărtată, dar încă „înrudită” cu domnitorul britanic. Desigur, ar fi spus-o în zadar la Borpatika și la alte pub-uri.

Read More