Cupa Mondială din 1958 a fost dominată de explozia unui puşti brazilian de 17 ani, Edson Arantes do Nascimento pe numele său. Pele, pe scurt. Dar istoria turneului final desfăşurat în Suedia putea fi alta, dacă regimul comunist de la Moscova nu ar fi blocat brutal ascensiunea unui alt tânăr cel puţin la fel de talentat.
Eduard Streltsov avea totul pentru a deveni un star internaţional. O tehnică sclipitoare, o viteză impresionantă, un simţ al golului ieşit din comun. A debutat ca profesionist la 16 ani, un an mai târziu marca un hattrick la primul meci în naţionala Uniunii Sovietice, iar la 19 ani devenea campion olimpic. Un eveniment nefericit şi controversat avea însă să pună capăt unei cariere care se anunţa mai mult decât promiţătoare.
Naşterea unui nou star
„În Rusia au existat mulţi fotbalişti mari, însă doar doi au fost geniali. Unul a fost Lev Yashin, care este cunoscut aproape de toată lumea. Celălalt, Eduard Streltsov. El este cunoscut doar în Rusia. Dar pentru ruşi, cei doi sunt egali”, spunea Alexander Nilin, istoric de fotbal, într-un documentar al BBC despre fotbal în comunism.
„Băiatul a venit la noi din ţara minunilor”, mai afirma Nilin. Streltsov nu era însă atât de norocos. Se născuse într-o periferie a Moscovei, în 1937, într-o familie de condiţie modestă. Tatăl său era tâmplar, iar mama lucra la o grădiniţă. Mai mult decât atât, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, părinţii săi au divorţat. Tatăl său, care luptase pe front, nu s-a mai întors acasă, preferând să se stabilească la Kiev, astfel că sarcina creşterii micului Eduard a rămas doar în seama mamei sale, care avea şi probleme cu inima.
Singura bucurie era fotbalul. Mai întâi, pe maidan. Apoi, într-un cadru oarecum organizat, la fabrica unde mama sa se mutase cu serviciul. Acolo, în timp ce juca alături de alţi copii, Streltsov a fost ochit de Torpedo Moscova, un club muncitoresc fără mari performanţe. Până în acel moment, echipa reuşise să câştige doar două Cupe ale Uniunii Sovietice, în 1949 şi 1952.
Eduard Streltsov avea puţin peste 16 ani atunci când a semnat cu Torpedo, dar asta nu l-a împiedicat să debuteze imediat în echipa mare. În 1954, primul său an ca profesionist, a jucat în fiecare meci al sezonului (campionatul URSS se desfăşura în sistem primăvară-toamnă) şi a marcat patru goluri.
Rusia descoperea un talent precoce, care avea calităţi unice. Înalt, puternic, tehnic, rapid, cu o inteligenţă fotbalistică ieşită din comun. Publicul l-a îndrăgit imediat, iar startul său fulminant de carieră nu i-a lăsat indiferenţi pe şefii fotbalului sovietic. Aşa se face că în 1955, cu puţin timp înainte de a împlini 18 ani, a debutat şi în echipa naţională. Nu oricum, ci înscriind trei goluri în victoria cu 6-0 împotriva Suediei, în deplasare. La a doua apariţie în tricoul URSS, un amical cu India, a repetat performanţa.
Streltsov nu mai era doar o promisiune. Devenise deja o certitudine.
Campion olimpic fără medalie
În 1956, Uniunea Sovietică a deplasat o echipă extrem de puternică la Jocurile Olimpice de la Melbourne, având ca obiectiv cucerirea medaliilor de aur. Din lot făceau parte vedetele Lev Yashin, care a rămas până în prezent singurul portar care a câştigat Balonul de Aur, Nikita Simonyan, unul dintre cei mai mari atacanţi din istoria lui Spartak Moscova, sau Valentin Ivanov, care s-a numărat printre cei şase golgheteri de la Cupa Mondială din 1962. Dar toţi ochii erau aţintiţi spre Streltsov. Iar el nu a dezamăgit.
În primul tur, a marcat un gol pe final care a adus victoria sovieticilor cu 2-1 în faţa unei echipe unificate a Germaniei, dar prestaţia sa de referinţă a fost cea din semifinala cu Bulgaria. La finalul celor 90 de minute de joc, scorul era 0-0, iar doi dintre colegii lui Streltsov, fundaşul Nikolai Tishchenko şi perechea sa din atac nu doar la naţională, ci şi la Torpedo, Ivanov, au fost nevoiţi să părăsească terenul accidentaţi.
Schimbările nu fuseseră încă introduse, astfel că sovieticii au fost nevoiţi să joace prelungirile în nouă oameni. Mai mult decât atât, Bulgaria a deschis scorul şi se părea că se îndreaptă spre ultimul act. Dar, în minutul 112, Streltsov a reuşit să egaleze, pentru ca patru minute mai târziu să-i ofere pasa decisivă lui Boris Tatushin, care a marcat golul prin care URSS s-a calificat în finală.
Din păcate, omul căruia Uniunea Sovietică îi datora prezenţa în finală nu avea să joace în meciul pentru aur. Asta pentru că antrenorul naţionalei considera că cei doi atacanţi trebuie să joace la acelaşi club, pentru o mai bună legătură între ei. În condiţiile în care Ivanov era accidentat, a fost preferată perechea Ilyin-Simonyan. Primul a marcat unicul gol al finalei, în timp ce al doilea s-a simţit oarecum vinovat că i-a luat locul lui Streltsov, astfel că i-a oferit medalia sa de aur, pentru că doar jucătorii care evoluaseră în ultimul act aveau dreptul să o primească.
Extrem de sigur pe el, Streltsov a refuzat. „Păstreaz-o!”, i-a spus. „Eu voi câştiga multe alte trofee”. Aşa ar fi fost normal, dar nu s-a întâmplat.
Un rebel în fieful comunismului
Sunt mulţi cei care l-au comparat şi încă îl compară pe Streltsov cu Pele. Unii merg chiar mai departe şi îl consideră mai bun. „Era mai versatil decât Pele. Era unic”, povesteşte acelaşi Nilin. În orice caz, a rămas cunoscut drept "Pele al Rusiei". Dar o comparaţie mai potrivită ar fi cea cu George Best.
La fel ca şi legendarul jucător al lui Manchester United, Eduard Streltsov a fost un rebel. Îi plăceau alcoolul şi femeile la fel de mult cum iubea driblingul şi golul. De asemenea, era un tip spontan, vorbind de multe ori fără să se gândească înainte, ceea ce într-un regim precum cel sovietic nu putea decât să fie periculos. Mai mult decât atât, bazându-se pe popularitatea sa de fotbalist, era mult mai liber decât conaţionalii săi şi nu-şi refuza nicio plăcere. Evident, autorităţilor nu le plăcea deloc acest lucru.
Felul său de a fi nu se încadra în ceea ce oficialităţile din URSS considerau că trebuie să fie un reprezentant de seamă al sportului din această ţară. Propaganda comunistă era hotărâtă să profite de orice ocazie pentru a dovedi supremaţia noului om sovietic, din toate punctele de vedere. Doar că rebelul de 20 ani nu avea nimic în comun cu toate acestea.
Nu l-au ajutat nici zvonurile despre posibile oferte pe care le-ar fi primit din Suedia şi Franţa, dar şi-a făcut şi singur duşmani, după ce a refuzat să o părăsească pe Torpedo pentru unul dintre cluburile regimului, Dinamo Moscova (KGB) şi TSKA Moscova (Armată). Opinia generală este însă că toate necazurile care au urmat i s-au tras de la jignirea celei mai puternice femei din Uniunea Sovietică.
Gulag în loc de Cupa Mondială
Pentru Eduard Streltsov, 1957 a fost un an extraordinar. Între 21 iulie şi 26 octombrie, fanii au asistat la cele "100 de zile ale lui Streltsov", perioadă în care atacantul lui Torpedo a marcat 22 de goluri, prin care şi-a ajutat echipa să încheie campionatul pe locul 2, cea mai bună clasare de până atunci. În paralel, a contribuit la obţinerea calificării Uniunii Sovietice la Cupa Mondială, marcând inclusiv în barajul cu Polonia. Performanţele sale nu au rămas neobservate, iar la sfârşitul anului s-a clasat pe locul 7 în clasamentul Balonului de Aur. Totul era pregătit pentru ca noua stea a fotbalului sovietic să strălucească în Suedia. Nu a mai apucat să o facă.
La sfârşitul lui mai 1958, cu două săptămâni înaintea debutului turneului final, Streltsov şi alţi doi colegi au părăsit cantonamentul naţionalei pentru a merge la o petrecere a unui ofiţer din armată, care tocmai revenise acasă după mai mulţi ani petrecuţi în Orient. A doua zi dimineaţă, a fost arestat sub acuzaţia că ar fi violat-o pe Marina Lebedeva, o tânără pe care a cunoscut-o în timpul petrecerii. Este greu de determinat cu exactitate ce s-a întâmplat în acea seară. Aproape toată lumea era beată, iar declaraţiile martorilor şi ale victimei sunt confuze şi contradictorii. Chiar şi acuzatul îşi amintea foarte puţin din ceea ce s-a petrecut.
Varianta acceptată aproape unanim este aceea că a fost vorba doar de o înscenare. Totul a pornit după ce Streltsov ar fi jignit-o pe Ekaterina Furtseva, ministru al Culturii şi singura femeie din Politburo. O apropiată a liderului Nikita Hruşciov, era considerată cea mai puternică femeie din Uniunea Sovietică. În timpul unei recepţii la Kremlin, Furtseva i-a prezentat-o pe fiica sa, Svetlana, lui Streltsov şi l-ar fi întrebat pe acesta dacă nu vrea să se căsătorească cu ea. Fotbalistul a răspuns tăios că este deja logodit. Mai mult decât atât, se pare că i-ar fi spus unui amic că „nu mă voi însura niciodată cu acea maimuţă”. Furtseva nu avea să uite această umilinţă, dacă dăm crezare teoriei conspiraţiei.
Cert este că nimeni nu era dispus să creadă în vinovăţia lui Streltsov. Acesta şi-a recunoscut în cele din urmă fapta, însă doar după ce ofiţerii KGB care anchetau cazul i-au promis că vor ca totul să se termine cât mai repede, iar el să revină la echipa naţională pentru a putea juca la Cupa Mondială. Speriat şi naiv, Streltsov a semnat mărturisirea, dar în loc să ajungă în cantonament, alături de coechipierii săi, a fost trimis în gulag, fiind condamnat la 12 ani de muncă forţată şi interzicându-i-se să mai joace vreodată fotbal profesionist. Un protest în susţinerea sa, la care urmau să participe peste 100.000 de oameni, a fost anulat după ce s-a anunţat că starul lui Torpedo şi-a recunoscut vina.
Vinovat sau nu, Streltsov a fost ţapul ispăşitor ideal pentru regimul sovietic, care dorea să dea un exemplu şi să înăbuşe din faşă orice tentativă de rebeliune în rândul tinerilor din URSS. Nici măcar intervenţia antrenorului naţionalei, care a cerut amânarea cazului până după Cupa Mondială, nu a schimbat lucrurile. Se pare că ordinul condamnării lui Streltsov a venit direct de la Hruşciov, iar în aceste condiţii nu se mai putea face nimic.
Fără vedeta sa, Uniunea Sovietică a avut o prestaţie mediocră la Cupa Mondială, unde a fost eliminată în sferturile de finală. Ceea ce trebuia să fie scena ideală pentru consacrarea definitivă a lui Streltsov a devenit competiţia care l-a lansat pe Pele.
Eliberarea şi revenirea în fotbal
La început, viaţa lui Streltsov în gulag a fost dificilă. După ce a fost agresat de un alt prizonier, care l-ar fi bătut cu o bară de fier, a petrecut patru luni în spital. După ce s-a recuperat, a avut parte de un regim mai uşor, pentru că şeful lagărului era un iubitor de fotbal şi s-a folosit de popularitatea fostului star al naţionalei pentru a organiza meciuri şi a-i menţine liniştiţi pe ceilalţi deţinuţi.
„Îl iubeam pe Streltsov şi eram convinşi că va reveni în fotbal. Şi nu doar noi credeam asta”, a povestit Ivan Lukyanov, un fost deţinut. Acest lucru s-a întâmplat în 1965, la doi ani după eliberarea sa din gulag. Între timp, puterea trecuse în mâinile lui Leonid Brejnev, iar atmosfera în URSS se mai relaxase. Noul lider de la Kremlin nu a rămas indiferent la o petiţie semnată de mii de persoane, inclusiv eroi ai muncii socialiste şi membri ai Sovietului Suprem, care cereau anularea suspendării lui Streltsov şi i-a permis acestuia să-şi reia cariera.
Cei cinci ani din gulag nu au rămas fără urmări. Streltsov pierduse din viteză şi nu mai era la fel de puternic, însă tehnica şi inteligenţa rămăseseră intacte. Fanii lui Torpedo au luat cu asalt stadionul pentru a-şi revedea idolul, iar el, ca de fiecare dată, nu a dezamăgit. Şi-a ajutat echipa să câştige al doilea titlu de campioană din istorie, în 1965 (primul fusese obţinut în 1960), şi o altă Cupă a URSS, în 1968. Doi ani la rând, în 1967 şi 1968, a fost desemnat cel mai bun fotbalist sovietic. Cu toate acestea, iniţial nu i s-a permis să revină în naţională, liderii sovietici considerând că un fost condamnat nu are acest drept, şi a ratat şi Mondialul din 1966, la care Uniunea Sovietică s-a clasat pe locul 4.
În cele din urmă, prestaţiile lui Streltsov au făcut ca decizia să fie schimbată, iar fostul copil teribil a îmbrăcat din nou tricoul roşu al naţionalei. Unul dintre primele jocuri după revenire a fost un amical pe Wembley cu Anglia, campioana mondială. S-a terminat 2-2, iar Streltsov a fost unul dintre cei mai buni de pe teren.
„Ar fi devenit cel mai bun fotbalist din lume”
În 1970, la doar 33 de ani, Eduard Streltsov a decis să se retragă, după ce evoluase toată cariera, trunchiată de puterea sovietică, doar la Torpedo. În ciuda celor opt ani de absenţă, este al patrulea cel mai bun marcator din istoria naţionalei sovietice.
A murit în 1990, din cauza unui cancer la gât. În onoarea sa, stadionul celor de la Torpedo Moscova îi poartă numele, iar în 2006 i s-a acordat post-mortem medalia olimpică de aur pe care ar fi meritat-o cu o jumătate de secol înainte. În acelaşi timp, în Rusia s-a format un comitet care a luptat pentru reabilitarea numelui său. În fruntea acestuia s-a aflat fostul campion mondial la şah Anatoly Karpov, care crede că „dacă nu ar fi fost acea condamnare, Eduard Streltsov ar fi devenit, fără îndoială, cel mai bun fotbalist din lume”.
Pe 19 iunie 1958, Uniunea Sovietică era învinsă cu 2-0 în sferturile de finală ale Cupei Mondiale de Suedia. Echipa împotriva căreia Streltsov debutase cu un hattrick în naţională.
Eduard Streltsov avea totul pentru a deveni un star internaţional. O tehnică sclipitoare, o viteză impresionantă, un simţ al golului ieşit din comun. A debutat ca profesionist la 16 ani, un an mai târziu marca un hattrick la primul meci în naţionala Uniunii Sovietice, iar la 19 ani devenea campion olimpic. Un eveniment nefericit şi controversat avea însă să pună capăt unei cariere care se anunţa mai mult decât promiţătoare.Naşterea unui nou star
„În Rusia au existat mulţi fotbalişti mari, însă doar doi au fost geniali. Unul a fost Lev Yashin, care este cunoscut aproape de toată lumea. Celălalt, Eduard Streltsov. El este cunoscut doar în Rusia. Dar pentru ruşi, cei doi sunt egali”, spunea Alexander Nilin, istoric de fotbal, într-un documentar al BBC despre fotbal în comunism.
„Băiatul a venit la noi din ţara minunilor”, mai afirma Nilin. Streltsov nu era însă atât de norocos. Se născuse într-o periferie a Moscovei, în 1937, într-o familie de condiţie modestă. Tatăl său era tâmplar, iar mama lucra la o grădiniţă. Mai mult decât atât, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, părinţii săi au divorţat. Tatăl său, care luptase pe front, nu s-a mai întors acasă, preferând să se stabilească la Kiev, astfel că sarcina creşterii micului Eduard a rămas doar în seama mamei sale, care avea şi probleme cu inima.
Singura bucurie era fotbalul. Mai întâi, pe maidan. Apoi, într-un cadru oarecum organizat, la fabrica unde mama sa se mutase cu serviciul. Acolo, în timp ce juca alături de alţi copii, Streltsov a fost ochit de Torpedo Moscova, un club muncitoresc fără mari performanţe. Până în acel moment, echipa reuşise să câştige doar două Cupe ale Uniunii Sovietice, în 1949 şi 1952.
Eduard Streltsov avea puţin peste 16 ani atunci când a semnat cu Torpedo, dar asta nu l-a împiedicat să debuteze imediat în echipa mare. În 1954, primul său an ca profesionist, a jucat în fiecare meci al sezonului (campionatul URSS se desfăşura în sistem primăvară-toamnă) şi a marcat patru goluri.
Rusia descoperea un talent precoce, care avea calităţi unice. Înalt, puternic, tehnic, rapid, cu o inteligenţă fotbalistică ieşită din comun. Publicul l-a îndrăgit imediat, iar startul său fulminant de carieră nu i-a lăsat indiferenţi pe şefii fotbalului sovietic. Aşa se face că în 1955, cu puţin timp înainte de a împlini 18 ani, a debutat şi în echipa naţională. Nu oricum, ci înscriind trei goluri în victoria cu 6-0 împotriva Suediei, în deplasare. La a doua apariţie în tricoul URSS, un amical cu India, a repetat performanţa.
Streltsov nu mai era doar o promisiune. Devenise deja o certitudine.
Campion olimpic fără medalie
În 1956, Uniunea Sovietică a deplasat o echipă extrem de puternică la Jocurile Olimpice de la Melbourne, având ca obiectiv cucerirea medaliilor de aur. Din lot făceau parte vedetele Lev Yashin, care a rămas până în prezent singurul portar care a câştigat Balonul de Aur, Nikita Simonyan, unul dintre cei mai mari atacanţi din istoria lui Spartak Moscova, sau Valentin Ivanov, care s-a numărat printre cei şase golgheteri de la Cupa Mondială din 1962. Dar toţi ochii erau aţintiţi spre Streltsov. Iar el nu a dezamăgit.
Schimbările nu fuseseră încă introduse, astfel că sovieticii au fost nevoiţi să joace prelungirile în nouă oameni. Mai mult decât atât, Bulgaria a deschis scorul şi se părea că se îndreaptă spre ultimul act. Dar, în minutul 112, Streltsov a reuşit să egaleze, pentru ca patru minute mai târziu să-i ofere pasa decisivă lui Boris Tatushin, care a marcat golul prin care URSS s-a calificat în finală.
Din păcate, omul căruia Uniunea Sovietică îi datora prezenţa în finală nu avea să joace în meciul pentru aur. Asta pentru că antrenorul naţionalei considera că cei doi atacanţi trebuie să joace la acelaşi club, pentru o mai bună legătură între ei. În condiţiile în care Ivanov era accidentat, a fost preferată perechea Ilyin-Simonyan. Primul a marcat unicul gol al finalei, în timp ce al doilea s-a simţit oarecum vinovat că i-a luat locul lui Streltsov, astfel că i-a oferit medalia sa de aur, pentru că doar jucătorii care evoluaseră în ultimul act aveau dreptul să o primească.
Extrem de sigur pe el, Streltsov a refuzat. „Păstreaz-o!”, i-a spus. „Eu voi câştiga multe alte trofee”. Aşa ar fi fost normal, dar nu s-a întâmplat.
Un rebel în fieful comunismului
Sunt mulţi cei care l-au comparat şi încă îl compară pe Streltsov cu Pele. Unii merg chiar mai departe şi îl consideră mai bun. „Era mai versatil decât Pele. Era unic”, povesteşte acelaşi Nilin. În orice caz, a rămas cunoscut drept "Pele al Rusiei". Dar o comparaţie mai potrivită ar fi cea cu George Best.
La fel ca şi legendarul jucător al lui Manchester United, Eduard Streltsov a fost un rebel. Îi plăceau alcoolul şi femeile la fel de mult cum iubea driblingul şi golul. De asemenea, era un tip spontan, vorbind de multe ori fără să se gândească înainte, ceea ce într-un regim precum cel sovietic nu putea decât să fie periculos. Mai mult decât atât, bazându-se pe popularitatea sa de fotbalist, era mult mai liber decât conaţionalii săi şi nu-şi refuza nicio plăcere. Evident, autorităţilor nu le plăcea deloc acest lucru.
Felul său de a fi nu se încadra în ceea ce oficialităţile din URSS considerau că trebuie să fie un reprezentant de seamă al sportului din această ţară. Propaganda comunistă era hotărâtă să profite de orice ocazie pentru a dovedi supremaţia noului om sovietic, din toate punctele de vedere. Doar că rebelul de 20 ani nu avea nimic în comun cu toate acestea.
Nu l-au ajutat nici zvonurile despre posibile oferte pe care le-ar fi primit din Suedia şi Franţa, dar şi-a făcut şi singur duşmani, după ce a refuzat să o părăsească pe Torpedo pentru unul dintre cluburile regimului, Dinamo Moscova (KGB) şi TSKA Moscova (Armată). Opinia generală este însă că toate necazurile care au urmat i s-au tras de la jignirea celei mai puternice femei din Uniunea Sovietică.
Gulag în loc de Cupa Mondială
Pentru Eduard Streltsov, 1957 a fost un an extraordinar. Între 21 iulie şi 26 octombrie, fanii au asistat la cele "100 de zile ale lui Streltsov", perioadă în care atacantul lui Torpedo a marcat 22 de goluri, prin care şi-a ajutat echipa să încheie campionatul pe locul 2, cea mai bună clasare de până atunci. În paralel, a contribuit la obţinerea calificării Uniunii Sovietice la Cupa Mondială, marcând inclusiv în barajul cu Polonia. Performanţele sale nu au rămas neobservate, iar la sfârşitul anului s-a clasat pe locul 7 în clasamentul Balonului de Aur. Totul era pregătit pentru ca noua stea a fotbalului sovietic să strălucească în Suedia. Nu a mai apucat să o facă.
La sfârşitul lui mai 1958, cu două săptămâni înaintea debutului turneului final, Streltsov şi alţi doi colegi au părăsit cantonamentul naţionalei pentru a merge la o petrecere a unui ofiţer din armată, care tocmai revenise acasă după mai mulţi ani petrecuţi în Orient. A doua zi dimineaţă, a fost arestat sub acuzaţia că ar fi violat-o pe Marina Lebedeva, o tânără pe care a cunoscut-o în timpul petrecerii. Este greu de determinat cu exactitate ce s-a întâmplat în acea seară. Aproape toată lumea era beată, iar declaraţiile martorilor şi ale victimei sunt confuze şi contradictorii. Chiar şi acuzatul îşi amintea foarte puţin din ceea ce s-a petrecut.
Varianta acceptată aproape unanim este aceea că a fost vorba doar de o înscenare. Totul a pornit după ce Streltsov ar fi jignit-o pe Ekaterina Furtseva, ministru al Culturii şi singura femeie din Politburo. O apropiată a liderului Nikita Hruşciov, era considerată cea mai puternică femeie din Uniunea Sovietică. În timpul unei recepţii la Kremlin, Furtseva i-a prezentat-o pe fiica sa, Svetlana, lui Streltsov şi l-ar fi întrebat pe acesta dacă nu vrea să se căsătorească cu ea. Fotbalistul a răspuns tăios că este deja logodit. Mai mult decât atât, se pare că i-ar fi spus unui amic că „nu mă voi însura niciodată cu acea maimuţă”. Furtseva nu avea să uite această umilinţă, dacă dăm crezare teoriei conspiraţiei.
Cert este că nimeni nu era dispus să creadă în vinovăţia lui Streltsov. Acesta şi-a recunoscut în cele din urmă fapta, însă doar după ce ofiţerii KGB care anchetau cazul i-au promis că vor ca totul să se termine cât mai repede, iar el să revină la echipa naţională pentru a putea juca la Cupa Mondială. Speriat şi naiv, Streltsov a semnat mărturisirea, dar în loc să ajungă în cantonament, alături de coechipierii săi, a fost trimis în gulag, fiind condamnat la 12 ani de muncă forţată şi interzicându-i-se să mai joace vreodată fotbal profesionist. Un protest în susţinerea sa, la care urmau să participe peste 100.000 de oameni, a fost anulat după ce s-a anunţat că starul lui Torpedo şi-a recunoscut vina.
Vinovat sau nu, Streltsov a fost ţapul ispăşitor ideal pentru regimul sovietic, care dorea să dea un exemplu şi să înăbuşe din faşă orice tentativă de rebeliune în rândul tinerilor din URSS. Nici măcar intervenţia antrenorului naţionalei, care a cerut amânarea cazului până după Cupa Mondială, nu a schimbat lucrurile. Se pare că ordinul condamnării lui Streltsov a venit direct de la Hruşciov, iar în aceste condiţii nu se mai putea face nimic.
Fără vedeta sa, Uniunea Sovietică a avut o prestaţie mediocră la Cupa Mondială, unde a fost eliminată în sferturile de finală. Ceea ce trebuia să fie scena ideală pentru consacrarea definitivă a lui Streltsov a devenit competiţia care l-a lansat pe Pele.
Eliberarea şi revenirea în fotbal
La început, viaţa lui Streltsov în gulag a fost dificilă. După ce a fost agresat de un alt prizonier, care l-ar fi bătut cu o bară de fier, a petrecut patru luni în spital. După ce s-a recuperat, a avut parte de un regim mai uşor, pentru că şeful lagărului era un iubitor de fotbal şi s-a folosit de popularitatea fostului star al naţionalei pentru a organiza meciuri şi a-i menţine liniştiţi pe ceilalţi deţinuţi.
„Îl iubeam pe Streltsov şi eram convinşi că va reveni în fotbal. Şi nu doar noi credeam asta”, a povestit Ivan Lukyanov, un fost deţinut. Acest lucru s-a întâmplat în 1965, la doi ani după eliberarea sa din gulag. Între timp, puterea trecuse în mâinile lui Leonid Brejnev, iar atmosfera în URSS se mai relaxase. Noul lider de la Kremlin nu a rămas indiferent la o petiţie semnată de mii de persoane, inclusiv eroi ai muncii socialiste şi membri ai Sovietului Suprem, care cereau anularea suspendării lui Streltsov şi i-a permis acestuia să-şi reia cariera.
Cei cinci ani din gulag nu au rămas fără urmări. Streltsov pierduse din viteză şi nu mai era la fel de puternic, însă tehnica şi inteligenţa rămăseseră intacte. Fanii lui Torpedo au luat cu asalt stadionul pentru a-şi revedea idolul, iar el, ca de fiecare dată, nu a dezamăgit. Şi-a ajutat echipa să câştige al doilea titlu de campioană din istorie, în 1965 (primul fusese obţinut în 1960), şi o altă Cupă a URSS, în 1968. Doi ani la rând, în 1967 şi 1968, a fost desemnat cel mai bun fotbalist sovietic. Cu toate acestea, iniţial nu i s-a permis să revină în naţională, liderii sovietici considerând că un fost condamnat nu are acest drept, şi a ratat şi Mondialul din 1966, la care Uniunea Sovietică s-a clasat pe locul 4.
În cele din urmă, prestaţiile lui Streltsov au făcut ca decizia să fie schimbată, iar fostul copil teribil a îmbrăcat din nou tricoul roşu al naţionalei. Unul dintre primele jocuri după revenire a fost un amical pe Wembley cu Anglia, campioana mondială. S-a terminat 2-2, iar Streltsov a fost unul dintre cei mai buni de pe teren.
„Ar fi devenit cel mai bun fotbalist din lume”
În 1970, la doar 33 de ani, Eduard Streltsov a decis să se retragă, după ce evoluase toată cariera, trunchiată de puterea sovietică, doar la Torpedo. În ciuda celor opt ani de absenţă, este al patrulea cel mai bun marcator din istoria naţionalei sovietice.
A murit în 1990, din cauza unui cancer la gât. În onoarea sa, stadionul celor de la Torpedo Moscova îi poartă numele, iar în 2006 i s-a acordat post-mortem medalia olimpică de aur pe care ar fi meritat-o cu o jumătate de secol înainte. În acelaşi timp, în Rusia s-a format un comitet care a luptat pentru reabilitarea numelui său. În fruntea acestuia s-a aflat fostul campion mondial la şah Anatoly Karpov, care crede că „dacă nu ar fi fost acea condamnare, Eduard Streltsov ar fi devenit, fără îndoială, cel mai bun fotbalist din lume”.
Pe 19 iunie 1958, Uniunea Sovietică era învinsă cu 2-0 în sferturile de finală ale Cupei Mondiale de Suedia. Echipa împotriva căreia Streltsov debutase cu un hattrick în naţională.
Eduard Streltsov by zeman-
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu