România, în vremea fotbalului boem

https://www.printrecarti.ro/85909-george-mihalache-teroarea-blonda.html
Până la urmă ai cumpărat fostul hotel București, ai câștigat un campionat, o cupă, dar îți lipsește cupa aia pe care nu o să o ai niciodată, asa cum ti- am spus o dată, dacă îți mai aduci aminte și chiar dacă ai câștiga o cupă macar nu ar avea valoarea sentimentală din tinerețe.

Colegul tău Bello din tinerețe are deja două deși ai fost mult mai bun ca el.

Eu nu am reușit absolut nimic. 

Bodola şi Baratky Sursa bodolagyorgy.blogspot.ro

Timpul este necruțător, iar eroii de altădată se pierd în negura trecutului. Apar alții, conduși de speranța că vor rămâne veșnic întipăriți în mintea celor care i-au apreciat, dar și a generațiilor următoare. Pare imposibil, și totuși nu e. Chiar dacă ei dispar la un moment dat, cărțile le sunt martori ai marilor performanțe obținute pe gazon, iar George Mihalache nu a fost doar un împătimit al boxului, ci și un iubitor al sportului rege. A încercat să consemneze în broșurile sale toate momentele cheie din istoria fotbalului românesc și jucătorii care i-au dat glas și nuanță. Unul dintre fotbaliștii săi preferați a fost, fără doar și poate, Iuliu Baratky.

”Teroarea blondă”, așa cum l-a numit Mihalache pe Baratky într-unul din romanele sale, a fost unul din cei mai talentați atacanți ai anilor 30 și 40, alături de alte nume promițătoare precum Ștefan Dobay, Iuliu Bodola sau Silviu Bindea. La vremea respectivă, fotbalul era un hobby în toată regula, iar publicul cataloga tot ceea ce se petrece pe teren asemeni unui spectacol de teatru. Și spectacol chiar era, pentru că tentațiile de atunci nu se ridicau la nivelul celor de azi, condițiile de antrenament nu erau tocmai prietenoase, tribunele și vestiarele erau făcute din lemn, iar deplasările se efectuau cu trenul (la clasa a III-a).

NAȘTEREA UNEI LEGENDE

Legenda lui Baratky a fost redactată în mai multe cărți scrise de Mihalache, începând cu Il Dio și Diavolii din fața porții, Tripleta de aur, dar și romanul sus amintit, Teroarea blondă. El s-a născut pe 14 mai 1910, în Oradea și a cochetat cu balonul rotund încă de la primii săi pași. Tatăl său era un măcelar iscusit, iar carmangeria sa era renumită în oraș. Deși a vrut să-l inițieze în meșteșugul pe care-l practicase toată viața și chiar încercase să-l convingă pe viitorul atacant să renunțe la pasiunea pentru fotbal, în cele din urmă se va lăsa păgubaș. Realizase că menirea fiului său era cu totul alta decât cea pe care o prevăzuse inițial.

Baratky și-a început junioratul pe când avea 12 ani, la clubul Stăruința Oradea, între 1922 și 1927. În sezonul 1927-28 a trecut la echipa de seniori. Publicul era, eminamente, fascinat de calitățile sale tehnice. În stagiunea următoare a fost transferat la CA Oradea, formație mult mai puternică și unde avea oportunități mai mari de a-și desăvârși talentul fotbalistic. Aici avea să fie coechipier cu un alt mare atacant al perioadei interbelice și anume, Iuliu Bodola (al treilea cel mai bun marcator din istoria echipei naționale de fotbal a României cu 30 reușite, după Gică Hagi și Adrian Mutu).

TRANSFERUL LA MTK HUNGARIA

Cele două sezoane petrecute la CA Oradea au fost suficiente pentru a deveni atât de celebru încât să fie ofertat de MTK Hungaria, una din cele mai bune echipe din Europa de Est la vremea respectivă. Fără să stea prea mult pe gânduri, într-o bună zi a anului 1930, șefii clubului din Budapesta l-au vizitat pe tatăl lui Baratky pentru a negocia transferul fiului său. Conform informațiilor relatate de Mihalache în Tripleta de aur, aceștia l-au urcat pe bătrânul măcelar într-o mașină (lucru rar văzut prin Oradea în acei ani) și au mers cu el într-un restaurant, unde i-au oferit o sumă impresionantă în schimbul lui Iuliu Baratky. Tatăl său avea o oarecare obsesie pentru înavuțire, dorea ca afacerile sale să fie cât mai prospere și văzând câți bani i se oferă, a acceptat transferul lui ”Gyussi” fără rezerve.

La aflarea acestei vești, tânărul fotbalist privise cu neîncredere inițiativa tatălui. La 20 ani împliniți, Iuliu Baratky era nevoit să se despartă de orașul său natal, de prieteni și mai ales, de mama sa, persoană la care ținea mai mult decât orice. Și totuși, ”Gyussi” trebuia să-și urmeze visul, acela de a deveni un mare atacant și să joace împotriva celor mai bune echipe ale lumii. Baratky s-a făcut remarcat încă de la primele meciuri disputate în tricoul clubului din Budapesta și nu după mult timp, va deveni idolul tribunelor. Loviturile magistrale ale lui Baratky vor pune probleme tuturor portarilor din campionatul Ungariei, înscriind în cei trei ani nu mai puțin de 52 goluri.

CUM A ÎNCERCAT UN CRESCĂTOR DE VITE SĂ-L FURE PE BARATKY

Cu ajutorul lui, MTK Hungaria va deveni de două ori vice-campioană națională (în stagiunile 1930-31 și 1932-33), iar în sezonul 1931-32 va termina cu formația maghiară pe locul trei. Totodată, Iuliu Baratky va efectua în perioada petrecută la MTK un turneu peste ocean, unde va disputa amicale cu echipe din Mexic, dar și de pe continentul sud-american. Un anume Alvarez, crescător de vite, a fost atât de impresionat de tenacitatea lui Baratky încât a încercat să-l transfere la clubul său din Mexic. Era dispus să ofere o sumă impresionantă conducătorilor maghiari, dar cei din urmă erau fermi pe poziție în ceea ce-l privește pe fotbalistul care va fi cunoscut peste ani drept ”Teroarea blondă”. Alvarez a încercat să-l răpească pe el și unul dintre colegii săi, dar șefii Hungariei au luat măsurile necesare pentru a-și proteja jucătorii, iar crescătorul de vite le-a pierdut urma. Ajunși în Uruguay, Baratky et company vor da piept inclusiv cu prima reprezentativă a țării respective, campioana mondială în exercițiu. Aici îl vor cunoaște pe Hector Scarone, vedeta echipei și cel mai bun jucător al primei ediții a Cupei Mondiale.

Timpul s-a scurs, iar Baratky număra acum 23 ani. Dorul de casă nu mai putea fi driblat. Crișana Oradea, un alt club din orașul său natal, depune eforturi considerabile pentru a-l readuce pe Baratky acasă. Cu toate că șefii Hungariei se atașaseră de ”Gyussi” și erau conștienți de calitățile impresionante cu care a fost înzestrat, iar suporterii îl considerau un idol, clubul l-a lăsat, într-un final, să plece. Fanii au acceptat cu greu această despărțire, iar în partidele următoare vor distruge toate tricourile cu Baratky, uitând tot ceea ce realizase tânărul fotbalist pentru clubul maghiar.

În primul sezon petrecut la Crișana, termină pe locul doi al primei grupe din campionatul național. Locul 1 ducea la barajul pentru titlu, trofeu care avea să fie câștigat de Venus București. În următoarele două stagiuni, echipa sa nu va mai reuși să se ridice la același nivel, terminând pe locurile 7, respectiv 8. Astfel, după trei sezoane, 51 meciuri și 30 goluri marcate, Iuliu Baratky face pasul către Rapid București, echipă la care va atinge cele mai mari performanțe din întreaga carieră.

BARATKY ÎN GIULEȘTI

În decursul a 8 ani, ”Gyussi” îmbracă de 81 ori tricoul ”alb-vișiniu”, înscrie nu mai puțin de 61 goluri și câștigă de 6 ori consecutiv Cupa României cu formația giuleșteană. Șuturile magistrale ale lui Baratky vor pune în dificultate goal-keeperi experimentați ai timpurilor respective precum Dumitru Pavlovici sau Mircea David. Pe de altă parte, portarii Ion Lăpușneanu și Robert Sadowski vor avea norocul de a fi colegi la un moment dat cu ”Teroarea bolndă”, fapt care îi cruța de ghiulele sale nimicitoare. În patru din cele șase finale ale Cupei disputate pentru Rapid, Baratky va reuși să și înscrie. E vorba de edițiile din 1937, 1939, 1940 și 1941.

Finala din 1940, însă, avea să fie cea mai spectaculoasă, unde giuleștenii i-au avut ca adversari pe cei de la Venus București. După ce au încheiat la egalitate, 2-2 (Baratky, Șipoș/Iordache, Ploeșteanu), pe 30 aprilie 1940 la stadionul ONEF, Rapidul era nevoită să dispute un al doilea meci cu echipa Venusului. La vremea respectivă, nu era implementat sistemul de departajare prin lovituri de la 11 metri. A urmat rejucarea din 9 iunie 1940 (fix acum 76 ani), tot pe ONEF. Aici se vor înscrie nu mai puțin de 8 goluri, partida încheindu-se cu scorul de 4-4 (Gavrilescu, Baratky, Șipoș, Auer/dublă Humis, Orza, Bodola). Cum învingătoarea nu s-a decis nici după cel de-al doilea meci, s-a mai organizat un al treilea în ziua de 27 octombrie 1940, de data aceasta acasă la rapidiști, pe Giulești. Baratky deschide scorul în minutul 59, Iordache restabilește egalitatea de pe tabelă în minutul 85. ”Gyussi” avea să mai înscrie încă o dată în minutul 93, iar 10 minute mai târziu, Eisenbeisser consemnează rezultatul final, 2-2. Deci, agonia s-a mai prelungit pentru încă 90 minute, într-o partidă jucată pe 8 noiembrie, pe arena ONEF.

La această întâlnire, după 6 luni de peripeții pe care nici un iubitor al fotbalului din ziua de astăzi nu și le-ar putea imagina, Rapidul câștigă pentru a șasea oară în istorie Cupa României. Pentru a putea gusta din nou din cupa succesului, Baratky a trebuit să îndure jumătate de an de antrenament, să dispute de patru ori o finală de Cupă și să nu-și piardă speranța că într-un final va reuși să-și atingă acest obiectiv cu echipa sa. Deși nu a izbutit să câștige și campionatul în perioada petrecută la Rapid, Baratky va mai obține de încă două ori Cupa României în 1941 și 1942. Cupa României a fost, fără doar și poate, competiția unde s-a simțit cel mai mult în largul său, de a cărui trofeu a stat nedespărțit între 1936 și 1942.

Într-un interviu acordat în luna februarie a anului 2009, George Mihalache rememora tinerețea sa și anii de liceu. În această perioadă, fostul gazetar s-a atașat de clubul giuleștean și l-a descoperit pe cel despre care scriu acum, Iuliu Baratky. Tripleta de aur și Teroarea blondă păstrează vie memoria acestui mare atacant pe care l-a dat fotbalul orădean. Mihalache remarca, de asemenea, pasiunea care exista la momentul respectiv pentru balonul rotund, condițiile în care se pregăteau jucătorii și menționa un episod neplăcut din cariera lui ”Gyussi”.

ARESTAT PENTRU CĂ NU A VRUT SĂ SEMNEZE CU VENUS

Venus București, echipa care le-a făcut zile negre giuleștenilor în finala Cupei disputată de patru ori pe parcusrul anului 1940, era condusă de Gabriel Marinescu, prefectul capitalei și unul din cei mai influenți și bogați oameni ai acelor timpuri din București. La un moment dat, Marinescu l-a vrut pe Baratky l-a Venus, dar ”Teroarea blondă” l-a refuzat politicos. Prin urmare, ”Gyussi” și alți trei colegi de-ai săi au fost arestați la ordinele prefectului. Dar pasiunea și atașamentul acestui fotbalist pentru clubul de lângă Podul Grant era atât de profundă, încât insistențele lui Marinescu s-au dovedit a fi inutile. În cele din urmă, cei patru au fost eliberați.

Baratky nu era la prima experiență de acest gen. Crescătorul de vite mexican, Alvarez (despre care am vorbit mai sus), încercase la rândul său să-l transfere pe ”Gyussi” prin metode neortodoxe. Acest lucru s-a întâmplat pe când evolua la MTK Hungaria. În 1944, Baratky se despărțea după 8 ani de Rapid, mergând la Carmen București. La echipa respectivă avea să ajungă un an mai târziu și Angelo Niculescu, selecționerul naționalei de la Mondialul din 1970. Dar în 1945, ”Teroarea blondă” s-a întors la clubul său de suflet, pentru a mai simți încă o dată ”Glasul roților de tren”, după cum a numit Ioan Chirilă o carte pe care i-a dedicat-o lui ”Gyussi” peste ani. În 1946, când țara era devastată după războiul care a îndurerat o lume întreagă, Iuliu Baratky se întoarce la Oradea, unde va îmbrăca tricoul clubului Libertatea. În cele 16 meciuri jucate acolo, marchează nu mai puțin de 16 goluri. Ultimul club din cariera lui Baratky a fost RATA Târgu-Mureș. După această experiență, care cel care fusese cunoscut drept ”Teroarea blondă” se hotărăște să agațe ghetele în cui la 38 ani.

ECHIPA NAȚIONALĂ

În altă ordine de idei, Iuliu Baratky s-a remarcat și la nivel internațional. În perioada petrecută la Hungaria, a fost selecționat de 9 ori în prima reprezentativă maghiară, fără să înscrie vreun gol. Dar la revenirea în țară, în 1933, ”Gyussi” s-a decis să-și dedice talentul echipei naționale de fotbal a României, unde va marca de 14 ori în 20 partide. Debutul sub tricolor, într-un meci din preliminariile Cupei Mondiale din 1934 cu Elveția, a fost nefericit din pricina faptului că el mai jucase și în altă selecționată, iar adversarii au contestat acest lucru la FIFA. Drept urmare, naționala din Țara Cantoanelor avea să câștige întâlnirea încheiată la egalitate, 2-2, la masa verde. Dar chiar și așa, echipa României, unde juca și Dobay (un alt talent al perioadei interbelice), Sepi sau Bodola, a obținut biletele pentru mondialul italian grație victoriei obținute în fața Iugoslaviei pe 29 aprilie 1934.

La turneul final, în ziua de 27 mai 1934 și pe stadionul Littorio din Trieste, oraș de unde naționala pornise către Montevideo în 1930, România a condus magnifica formație a Cehoslovaciei grație reușitei lui Dobay din minutul 11. Adversarii aveau să întoarcă, însă, rezultatul după golurile semnate de Puc (minutul 50) și Nejedly (minutul 67). Iuliu Baratky nu a evoluat în acest meci, fiind doar rezervă, dar a simțit de pe bancă cum este atmosfera unui Campionat Mondial. Cehoslovacia se va opri în finala turneului, unde este învinsă de ”Squadra Azzurra” cu 2-1. Câștigarea titlului mondial avea să sporească în mod semnificativ popularitatea lui Benito Mussolini, cel care conducea Italia la momentul respectiv.

4 ani mai târziu, ”Gyussi” juca pentru prima dată la competiția supremă din sportul rege, la Coupe du Monde 1938 din Franța (aceeași țară unde se va disputa și Euro 2016, turneu care începe astăzi și care va fi deschis de națiunea gazdă într-un meci cu România). La prima vedere, misiunea ”tricolorilor” părea ușoară, pentru că adversarul tras la sorți era selecționata Cubei (echipă care participa în premieră la un mondial și care de atunci până în prezent nu a mai reușit să se califice la un astfel de turneu). Pentru Baratky era o șansă unică de a arăta întregii lumi un spectacol fotbalistic pe care numai el știa să-l facă. Însă meciul s-a dovedit a fi mai dificil ca oricând. Pe 5 iunie 1938, în tribunele arenei Chapou din Toulouse și sub privirile a peste 7000 spectatori, România încheia la egalitate partida cu reprezentativa cubaneză, scor 3-3. Silviu Bindea a deschis scorul în minutul 35, iar Hector Socorro a restabilit egalitatea 9 minute mai târziu. Și cum o problemă nu vine niciodată singură, Jose Magrina a făcut 2-1 pentru Cuba în minutul 69.

În minutul 88, când rezultatul părea decis, Baratky și-a luat avânt către poarta adversă și a înscris pentru 2-2, ducând confruntarea în prelungiri. Socorro a mai marcat o dată pentru naționala caraibiană în minutul 103, dar două minute mai târziu, Ștefan Dobay găsise momentul prielnic pentru a-și etala calitățile de vârf veritabil, 3-3. Cu alte cuvinte, urma o rejucare. La data de 9 iunie 1938, Echipa națională de fotbal a României începea în mare forță jocul cu formația Cubei, deschizând scorul în minutul 35 prin Dobay. Dar defensiva adversă nu a mai făcut nici un pas greșit până la finalul celor 90 minute, iar Socorro, coșmarul românilor din primul meci, a făcut 1-1. Peste alte 6 minute, tabela arăta 2-1 pentru Cuba, rezultat în urma căruia România era eliminată de la mondiale. Pentru cubanezi, bucuria nu a ținut mult, pentru că în sferturi suferea cea mai drastică înfrângere de la acel turneu, 0-8 cu Suedia. ”Squadra Azzurra” și-a apărat trofeul cucerit în 1934, de data aceasta în compania reprezentativei Ungariei.

AMICALUL CU ”SQUADRA AZZURRA”

Pentru Baratky, ultimul moment important din cariera internațională a fost reprezentat de un amical disputat la Roma în compania Italiei, pe 14 aprilie 1940. În fața unor vedete precum Silvio Piola, Biavati, Bertoni, Locatelli sau Reguzzoni, ”tricolorii” au jucat exemplar, încheind prima repriză la scor alb. În partida respectivă, Baratky s-a făcut remarcat printr-un gol magistral înscris în minutul 48, o ghiulea care nu i-a dat nici o șansă portarului advers, Olivieri. Totodată, Mircea David, goal-keeperul României, a parat o mulțime de șuturi ale atacanților italieni. Antrenorul ”Squadrei Azzurra” a fost atât de impresionat încât l-a numit ”Il Dio”, de aici venind și titlul cărții dedicate de George Mihalache fostului mare portar român Il dio și Diavolii din fața porții (1979). Și totuși, Italia era dublă campioană mondială, o echipă foarte arțăgoasă și care nu putea renunța atât de ușor, astfel că, în minutul 61, Biavati restabilea egalitatea. În minutul 78, Silvio Piola a consemnat rezultatul final, 2-1 pentru Italia. Tot în 1940, după 7 ani sub tricolor, Iuliu Baratky își anunță retragerea din prima reprezentativă, lăsând șansa și jucătorilor mai tineri de a duce echipa României către noi culmi ale succesului.

ULTIMII ANI

Baratky și-a început cariera de antrenor în 1941, fiind în paralel și jucător, la clubul Rapid. În 1946, avea să realizeze același lucru și la formația Libertatea Oradea, iar din 1947, va trece la RATA Târgu Mureș. În anul 1948, pregătește pentru o scurtă perioadă și echipa națională. Între 1952 și 1953, ajunge la Dinamo. Sezonul următor trece la Progresul Oradea, iar din 1957 și până la sfârșitul vieții, în 1962, va fi din nou pe banca tehnică a clubului Dinamo București.

”Gyussi” rămâne unul din cei mai talentați jucători pe care i-a oferit fotbalul românesc de-a lungul timpului, o adevărată legendă, al cărui șut năprasnic nu ierta nici un goal-keeper al epocii interbelice. Dar Iuliu Baratky avea și o oarecare pasiune pentru poker, îi plăceau petrecerile și vinul, după cum relata Mihalache într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor în luna februarie a anului 2009. Pe de altă parte, Mircea David, portar care a fost atât coleg cu ”Gyussi”, pe când își făcea junioratul la CA Oradea, dar și adversar, în perioada petrecută la Venus București, a remarcat în cartea Il Dio și Diavolii din fața porții faptul că Iuliu Baratky avea foarte mulți admiratori și în special, admiratoare, din pricina talentului fotbalistic și nu în ultimul rând, a șarmului său. Conform precizărilor sale, Baratky a lăsat multe inimi frânte în urma sa. Toate aceste întâmplări l-au marcat foarte mult pe cel care fusese cunoscut cândva drept ”Teroarea blondă”. Pe 14 aprilie 1962, la doar 51 ani. Iuliu Baratky pleca să dribleze spre alte orizonturi, devenind el însuși o stea printre alte stele.

Puțină lume mai știe, dar Rapid a fost prima echipă românească calificată în finala unei cupe europene, pe vremea când nici nu erau încă înființate echipele care au apărut în prim-plan începând din perioada comunistă.

”Gyussi” rămâne unul din cei mai talentați jucători pe care i-a oferit fotbalul românesc de-a lungul timpului, o adevărată legendă, al cărui șut năprasnic nu ierta nici un goal-keeper al epocii interbelice. Dar Iuliu Baratky avea și o oarecare pasiune pentru poker, îi plăceau petrecerile și vinul, după cum relata Mihalache într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor în luna februarie a anului 2009. Pe de altă parte, Mircea David, portar care a fost atât coleg cu ”Gyussi”, pe când își făcea junioratul la CA Oradea, dar și adversar, în perioada petrecută la Venus București, a remarcat în cartea Il Dio și Diavolii din fața porții faptul că Iuliu Baratky avea foarte mulți admiratori și în special, admiratoare, din pricina talentului fotbalistic și nu în ultimul rând, a șarmului său. Conform precizărilor sale, Baratky a lăsat multe inimi frânte în urma sa. Toate aceste întâmplări, l-au marcat în mod decisiv pe cel care fusese cunoscut cândva drept ”Teroarea blondă”. Pe 14 aprilie 1962, la doar 51 ani, Iuliu Baratky pleca să dribleze spre alte orizonturi, devenind el însuși o stea printre alte stele.

Promisiunile lui Baratki. Omul care nu ştia să rateze

Despre Giussy Baratki au curs râuri nesfârşite de cerneală sau de tuş. Un fotbalist pe care îl cunoaştem doar din scris, pentru că şi cei care ar mai fi putut povesti despre cum juca s-au cam dus. Un adevărat fenomen, „Minunea Blondă”, avea obiceiul să o facă chiar pe Mafalda. În sensul că, dacă îşi punea ceva în cap, nu termina treaba până nu realiza ceea ce şi-a propus. Ne folosim din nou de cartea lui Ioan Chirilă, „Finala se joacă astăzi” pentru a relata trei momente epocale în care totul s-a întâmplat întocmai, aşa cum a spus Giussy.

1. Octombrie 1936, meci de Cupă, Universitatea Cluj – Rapid

Este 2-0 la pauză pentru ardeleni, iar inginerul Ungureanu, omul cu maşina şi cu foişorul de la echipă se consideră piaza rea. Ca să nu se mai simtă prost, marele Baratki îi promite că nu va fi 2-2 la final, ci în minutul 55! Unii chicotesc, dar Giussy nu râde. Se îngrijeşte să dea un gol şi o pasă de gol în numai… nouă minute de la reluare! Promisiune îndeplinită. Până la urmă, Rapid avea să bată cu 3-2! Gol victorios, din penalty, bineînţeles, tot Baratki!

2. Mai 1937, meci de Cupă, Venus – Rapid

Tot Cupă, tot specialitatea giuleştenilor şi a lui Baratki. De data asta contextul a fost special. Giussy era dorit de francezii de la Lille şi, înaintea meciului, îl rugase pe patron să accepte oferta de 100.000 franci. În schimbul unui joc reuşit, ăsta era târgul! La pauză, 2-1 pentru Rapid, dar preşedintele îl bătea pe Baratki pe umăr spunându-i că la aşa prestaţie personală e mai bine că cei de la Lille nu au venit în persoană. Giussy s-a înnegrit, nu a promis nimic verbal, dar mimica sa a spus totul. În 20 de minute a dat trei goluri, unul mai frumos decât celălalt. Voleu, drop şi cu capul. S-a oprit la rugămintea adversarilor. S-a terminat 5-1 şi, normal, Baratki nu a mai fost lăsat să plece nicăieri.

Portret de fotbalist – Giussy Baratki

Pe “Giussy baci” l-am cunoscut, aproape exclusiv, din povestirile lui Ioan Chirilă şi vreau să spun că a fost fotbalistul de care m-am lipit mai mult decât de Dobrin, Balaci şi Hagi la un loc. Paradoxul este cu atât mai mare cu cât nu l-am văzut vreodată jucând. Pentru mine va rămâne cel mai complet fotbalist care a îmbrăcat vreodată tricoul naţionalei României. Nu pentru că a jucat pe toate posturile, inclusiv pe cel de portar!

Pe “Giussy baci” l-am cunoscut, aproape exclusiv, din povestirile lui Ioan Chirilă şi vreau să spun că a fost fotbalistul de care m-am lipit mai mult decât de Dobrin, Balaci şi Hagi la un loc. Paradoxul este cu atât mai mare cu cât nu l-am văzut vreodată jucând. Pentru mine va rămâne cel mai complet fotbalist care a îmbrăcat vreodată tricoul naţionalei României. Nu pentru că a jucat pe toate posturile, inclusiv pe cel de portar!

Giussy era un poet si un spiridus al gazonului.
Vesel, plin de viata, a stiut sa rada, sa cante sa joace, dar si sa se joace.
Odata la Oradea, la un mare derby local Crisana – CAO, Baratky, s-a trezit c-am tarziu din somnul pe care obijnuia sa-l traga inainte de joc , asa ca s-a imbracat in graba si s-a aruncat intr-o birja, cerandu-i vizitiului sa maie cu toata viteza spre stadion.
Cand a sosit la teren, mai ramasasera doar vreo 15 minute pana la inceperea partidei.
Toti cei de la Crisana erau in fierbere.
Casierul clubului (pe nume Somesan), il astepta cu sufletul la gura in fata portii.
Giussy coboara in viteza si-i striga:
–         Plateste birjarului, ca eu n-am bani !
Dar casierul, enervat, riposteaza :
–         Dupa ce ca intarzii, mai vrei sa-ti platesc si birja ? Nu platesc nimic!
Cativa suporteri ai Crisanei aflati la poarta se ofera sa achite ei cursa si incidentul se aplaneaza.
Dar Giussy luase nota de afrontul primit si s-a hotarat sa i-o plateasca cu varf si indesat casierului!
Jocul era foarte disputat.
Spre sfarsitul reprizei scorul era alb.
Dar deodata Baratkyi joaca pe degete pe cei doi fundasi ai CAO – ului aflati pe linia de centru si porneste singur singurel spre poarta. Dribleaza si portarul pe linia de 16 metri, apoi se opreste cu mingea la picior pe linia portii.
Nu mai avea in fata decat plasa.
Iar in spatele ei statea …casierul Somesan de la Crisana, care striga innebunit:
–         Hai, Giussy, ce mai astepti?! De ce nu tragi?
–         Pentru ca n-ai platit birja! Striga Baratky.
Si cu un spit napraznic trimite mingea afara, intentionat.
Suporterii Crisanei sunt gata sa se sufoce, nu alta.
Unii auzisera insa schimbul de replici, dintre Baratky si casier, asa ca imediat dupa pauza s-au repezit sa-l scarmene pe nefericitul care indispusese ,,vedeta blonda’’.

Somesan abia a scapat cu fuga, gasindu-si salvarea in vestiarul echipei.
–         Giussy draga, iarta-ma, ingaima el galben de frica.
Uita toata povestea cu birja.
Daca nu marchezi, ai de afara ma scalpeaza.
Iti platesc de zece ori costul birjei, numai scapa-ma.
Baratky se stergea cu prosopul, fara a-i da atentie.
Intr-un tarziu a catadicsit sa-i raspunada impasibil :
–         Bine, domnule Somesan, o sa vedem ce se poate face.
Dar alta data sa ai mai mult respect fata de jucatori !
Giussy si-a respectat promisiunea in repriza secunda, marcand doua goluri splendide cu care Crisana a castigat derbyul orasului.
Casierul Somesan a rasuflat usurat !
A fost insa nevoit sa cinsteasca cu bere toata echipa Crisanei.

”Gyussi” rămâne unul din cei mai talentați jucători pe care i-a oferit fotbalul românesc de-a lungul timpului, o adevărată legendă, al cărui șut năprasnic nu ierta nici un goal-keeper al epocii interbelice. Dar Iuliu Baratky avea și o oarecare pasiune pentru poker, îi plăceau petrecerile și vinul, după cum relata Mihalache într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor în luna februarie a anului 2009. Pe de altă parte, Mircea David, portar care a fost atât coleg cu ”Gyussi”, pe când își făcea junioratul la CA Oradea, dar și adversar, în perioada petrecută la Venus București, a remarcat în cartea Il Dio și Diavolii din fața porții faptul că Iuliu Baratky avea foarte mulți admiratori și în special, admiratoare, din pricina talentului fotbalistic și nu în ultimul rând, a șarmului său. Conform precizărilor sale, Baratky a lăsat multe inimi frânte în urma sa. Toate aceste întâmplări, l-au marcat în mod decisiv pe cel care fusese cunoscut cândva drept ”Teroarea blondă”. Pe 14 aprilie 1962, la doar 51 ani, Iuliu Baratky pleca să dribleze spre alte orizonturi, devenind el însuși o stea printre alte stele.

Promisiunile lui Baratki. Omul care nu ştia să rateze

Despre Giussy Baratki au curs râuri nesfârşite de cerneală sau de tuş. Un fotbalist pe care îl cunoaştem doar din scris, pentru că şi cei care ar mai fi putut povesti despre cum juca s-au cam dus. Un adevărat fenomen, „Minunea Blondă”, avea obiceiul să o facă chiar pe Mafalda. În sensul că, dacă îşi punea ceva în cap, nu termina treaba până nu realiza ceea ce şi-a propus. Ne folosim din nou de cartea lui Ioan Chirilă, „Finala se joacă astăzi” pentru a relata trei momente epocale în care totul s-a întâmplat întocmai, aşa cum a spus Giussy.

1. Octombrie 1936, meci de Cupă, Universitatea Cluj – Rapid

Este 2-0 la pauză pentru ardeleni, iar inginerul Ungureanu, omul cu maşina şi cu foişorul de la echipă se consideră piaza rea. Ca să nu se mai simtă prost, marele Baratki îi promite că nu va fi 2-2 la final, ci în minutul 55! Unii chicotesc, dar Giussy nu râde. Se îngrijeşte să dea un gol şi o pasă de gol în numai… nouă minute de la reluare! Promisiune îndeplinită. Până la urmă, Rapid avea să bată cu 3-2! Gol victorios, din penalty, bineînţeles, tot Baratki!

2. Mai 1937, meci de Cupă, Venus – Rapid

Tot Cupă, tot specialitatea giuleştenilor şi a lui Baratki. De data asta contextul a fost special. Giussy era dorit de francezii de la Lille şi, înaintea meciului, îl rugase pe patron să accepte oferta de 100.000 franci. În schimbul unui joc reuşit, ăsta era târgul! La pauză, 2-1 pentru Rapid, dar preşedintele îl bătea pe Baratki pe umăr spunându-i că la aşa prestaţie personală e mai bine că cei de la Lille nu au venit în persoană. Giussy s-a înnegrit, nu a promis nimic verbal, dar mimica sa a spus totul. În 20 de minute a dat trei goluri, unul mai frumos decât celălalt. Voleu, drop şi cu capul. S-a oprit la rugămintea adversarilor. S-a terminat 5-1 şi, normal, Baratki nu a mai fost lăsat să plece nicăieri.

Portret de fotbalist – Giussy Baratki

Pe “Giussy baci” l-am cunoscut, aproape exclusiv, din povestirile lui Ioan Chirilă şi vreau să spun că a fost fotbalistul de care m-am lipit mai mult decât de Dobrin, Balaci şi Hagi la un loc. Paradoxul este cu atât mai mare cu cât nu l-am văzut vreodată jucând. Pentru mine va rămâne cel mai complet fotbalist care a îmbrăcat vreodată tricoul naţionalei României. Nu pentru că a jucat pe toate posturile, inclusiv pe cel de portar!

Pe “Giussy baci” l-am cunoscut, aproape exclusiv, din povestirile lui Ioan Chirilă şi vreau să spun că a fost fotbalistul de care m-am lipit mai mult decât de Dobrin, Balaci şi Hagi la un loc. Paradoxul este cu atât mai mare cu cât nu l-am văzut vreodată jucând. Pentru mine va rămâne cel mai complet fotbalist care a îmbrăcat vreodată tricoul naţionalei României. Nu pentru că a jucat pe toate posturile, inclusiv pe cel de portar!

"Barátky e cel mai mare fotbalist român. Faţă de Dobrin, avea o detentă nemaipomenită, iar Hagi era copil mic pe lângă el!" Ion Costea fost fotbalist Rapid

Sa nu uit,l am intrebat ce jucator de la Rapid considera el ca a fost cel mai bun.

Ne a raspuns scurt:Giussy.:)

Eu cu Baratki am jucat mult, a fost unul din cei mai buni din ţară. Puiu Ionescu, pe lângă Baratki...a fost bunişor",

Ion Costea, omul care a câştigat cu Rapid de cinci ori la rînd Cupa României, între 1938 şi 1942, şi care i-a descoperit pe Dan Coe, Sandu Neagu şi Liţă Dumitru, s-a stins din viaţă la venerabilă vârstă de 101 ani. 

„De la Cluj nu m-a mai mai căutat nimeni, iar de la Rapid, după ce Copos m-a dat afară de la casa de bilete, unde eram vânzător, n-am mai vorbit cu nimeni. Nu pot să citesc ziare sau să mă uit la televizor pentru că nu aud şi nu văd şi nu mai nu mai sunt la curent cu nimic", spune acesta.

Şi-i aduce însă aminte foarte bine pe Baratki, Sandu Neagu sau Nicolae Manea, oameni cu care a jucat, sau pe care i-a creat la Rapid. Cel mai mult îl regretă şi-l apreciază însă pe Mircea Lucescu, „un rrom deştept, pe care ni l-a furat Dinamo", spune el. Ne despărţim cu greu de Ion Costea, după ce fanii şi Adrian Iencsi îi lasă câteva pungi cu cadouri şi o sumă de bani, promiţându-i că-l vor vizita lunar.

DOLIU. A murit omul care a spus de Baratky că e peste Hagi, Dobrin şi Balaci

Omul care a calificat echipa naţională la Cupa Mondială din 1970, unde a avut rezultate decente într-o grupă infernală, Angelo Niculescu, a trecut în nefiinţă la venerabila vârstă de 93 de ani. Mai jos vă prezentăm un interviu de acum doi ani, în care legendarul tehnician, coleg de generaţie cu Giussy Baratky, a spus că acesta a fost cel mai mare fotbalist român din toate timpurile. Vorbim despre cineva care l-a antrenat pe Dobrin!

Cum l-aţi cunoscut pe Baratky?
La un şpriţ, la restaurantul Mercur din Pasajul Victoriei. Eu eram jucător la Carmen, iar el la Rapid. Ne-am dat mâna, am intrat în vorbă şi, mai apoi, drumurile ni s-au intersectat la Dinamo, când mi-a devenit antrenor.

De ce i se spunea “Minunea blondă”?
Era un jucător complet. Excela prin tehnică şi orientare tactică. Stăpânea mingea din mişcare şi reuşea adesea să-şi depăşească adversarii printr-o simplă fentă. În plus, avea execuţii tehnice de mare precizie şi rafinament. Era specialist al loviturilor libere.

A fost admonestat pentru că a jucat şi pentru Ungaria?
Niciodată, pentru că Baratky a fost un exemplu de sportivitate. A dat totul pe teren, indiferent că a jucat pentru Ungaria sau pentru România. În plus, Baratky era un tip sociabil, manierat, civilizat şi lipsit de vulgarităţi. Nici nu ştia să înjure!

Care era postul său preferat?
Putea să evolueze oriunde. Se adapta bine postului, pentru că juca bine cu ambele picioare, dar şi cu capul. Mare fotbalist! Eu îl consider numărul 1 în România. Peste Hagi, Balaci, Dobrin sau Ozon.

Din păcate, s-a “stins” repede, la doar 52 de ani…
Da, pentru că a avut un mare rival: setea oceanică! Acest viciu i-a diminuat longevitatea şi capacitatea de efort. Nu exista meci care să nu fie urmat de o masă copioasă şi de consum de alcool. Îi plăcea mult şpriţul!

https://www.erdely.ma/baratky-gyula-es-bukarest/

După al doilea război mondial, Barátky s-a căsătorit cu o dansatoare de cabaret și au avut 2.000 de invitați la nunta ei. Barátky a băut din ce în ce mai mult, a vizitat locuri de noapte și a fumat 40-50 de trabucuri pe zi. Performanța la fotbal a fost scăzută, căsătoria sa a fost nefericită. A murit în urma unei ciroze a ficatului. În spital, în ultimele zile ale vieții sale, soția sa l-a vizitat când Barátky a plecat, trăgându-se la fereastră și văzându-și soția părăsind curtea altui bărbat. S-a prăbușit la fereastră și a murit. Se odihnește în Cimitirul Reînvierea din Colentina din București, pe parcela T52. El este înscris în registrul cimitirului sub numele de Gyula Baratchi. Întrucât nu a avut succesor, mormântul său a fost cumpărat de familia Nistor. Din fericire, vechea îngrijitoare a cimitirului, Nastasia Voicu, își amintește încă și a fost salvată pentru posteritate.

Barátky a fost pe scurt antrenorul lui Dinamo Bărlad. El a călătorit cu bicicleta în Bărladon și avea următoarea inscripție pe bicicletă: „Julius Barátky, str. Béla Bartók nr 6, Tg. Mureș ”. Barátky și Petschovschi sunt singurii care și-au început cariera de fotbal în maghiară și au terminat în limba română. În 1931, Asociația Română de Fotbal a recomandat FIFA ca jucătorii de fotbal dual-național să fie pedepsiți cu 3 ani de descalificare pentru a-i exclude pe maghiarii din Transilvania din țara lor mamă, ceea ce a oferit o oportunitate mult mai bună pentru sportivii ardeleni.

Trebuie amintit că la acea vreme un mare număr de sportivi maghiari ardeleni jucau în culorile românești, iar România se datora acestora pentru performanțele bune pe plan internațional. Romanizarea numelor sportivilor maghiari a început deja. Barátky nu a întreprins acest lucru. Când a preluat Barátky, Budapesta Hungária a dobândit imediat cetățenia maghiară. În timp ce Barátky a părăsit Budapesta Hungária și echipa națională a Ungariei în 1933, el a pierdut șansa de a participa la Cupa Mondială din 1934.

A jucat 155 de meciuri și a marcat 101 goluri în A românească, a jucat 32 de meciuri și a înscris 38 în Cupa României, a înscris 13 în 20 de meciuri în România A și 52 în 82 de meciuri în NB1. A jucat de 8 ori la naționala Ungariei, dar nu a marcat niciun gol.

Gyula BARÁTKY (1910) , jucător al Hungária FC, a fost clasat de opt ori între 1930 și 1933. ( Meciurile lui Gyula Barátky în echipa națională a Ungariei )

- Barátky de origine transilvăneană a fost un excelent fotbalist. În toate domeniile - fizică, tehnică, tactică - a avut abilități și pregătire bună. A jucat la același nivel de selecție, atât în ​​copertă exterioară, cât și în legătură. Jocul s-a caracterizat prin manevrarea strălucitoare a mingilor, tracțiuni ingenioase, jocuri excelente de cap și manoperă excelentă. Dar a marcat un gol în echipa națională - nu a avut noroc. În 1930 și 1933, atât împotriva Cehoslovaciei, a făcut o singură greșeală. Cel mai renumit portar al Cehoslovaciei, Planicskade parcă ar fi fost „fermecat” .S-a întors în România în 1933. A jucat de mai multe ori în Eleven românesc.

Cupa Europei Centrale, predecesoarea competițiilor UEFA

După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, în 1927 s-a desfășurat prima ediție a Cupei Mitropa, la care au participat câte două echipe din Austria, Ungaria, Cehoslovacia și Iugoslavia. A fost prima competiție fotbalistică europeană intercluburi, precedând Cupa Campionilor și Cupa UEFA.

Trebuie spus că principalele trei state care au participat, inițial la această competiție sunt printre primele din Europa care și-au înființat ligi profesioniste de fotbal. Iar ca rezultat, Ungaria spre exemplu a avut atât echipe de club cât și o echipă națională foarte puternică.

România, în vremea fotbalului boem

În competiția ce avea să  reziste până în 1992, țările participante trimiteau fie campioana și vicecampioana, fie campioana și câștigătoarea cupei. În acest context, Rapid avea să întâlnească la momentul participării sale, echipe care pot fi considerate cele mai bune ale momentului.

Cupa Europei Centrale și de Est s-a extins cu adevărat în 1937, când au participat echipe din Italia, Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Elveția, România și Iugoslavia, Spania ratând participarea datorită războiului civil.

Datorită faptului că în România, fotbalul a întârziat în acea vreme să devină profesionist, Rapid avea să joace cu echipe incomparabil mai puternice decât cele pe care mult mai târziu, o altă echipă românească avea să le întâlnească până în finala de la Sevilia (Vejle, Honved, Kuusysi Lahti).

Rapid, prima finalistă

Iuliu Baratky

Dar, în 1940 a venit și încununarea participării românești, Rapid fiind calificată în finala în care ar fi trebuit să joace cu Ferencvaros Budapesta.

Rapid ajungea pînă în semifinalele Cupei Europei Centrale după ce trecea de FC Hungaria cu un scorul general de 5-1 (!), urmând să îşi dispute locul în finală contra celor de la Gradjanski (Croaţia).

Cum în dubla manşă ambele rezultate au fost de 0-0, era nevoie de un al treilea meci, decisiv. Giuleştenii au rezistat şi la Subotica, remizând 1-1, chiar şi după disputarea prelungirilor. Datorită faptului că loviturile de departajare au fost introduse abia în 1970, locul în finală a fost stabilit prin tragere la sorți.

Însă ”norocul” nu a fost în final de partea Rapidului. Finala nu s-a mai disputat, datorită războiului!

Din echipa care ajungea în finala Cupei Europei Centrale făceau parte Rădulescu, Slivăţ, Lengheriu, Vintilă, Răşinaru, Moldoveanu, Şipoş, Wetzer III, Baratky, Dan Gavrilescu și Bogdan.

Este de notat și faptul că Ștefan Auer este pe locul 7 în topul marcatorilor din Cupa Mitropa din perioada `27 – `40, cu 19 goluri.

Eu, marele Baratky... Confesiunea imaginară a unui mare sportiv interbelic

Acest gen de articol este, cred, o premieră în presa autohtonă. Nu-mi asum niciun merit în ceea ce privește un așa zis deschizător de drumuri, pur și simplu încerc să-mi imaginez ce a fost în capul unui fotbalist și, în același timp, cetățean român de origine maghiară. Giussy, așa cum îl alintau părinții, presa ungară, dar și suporterii Rapidului din Giulești, a avut o viață aventuroasă. Născut ungur, transformat român, redevenit ungur, dar fără a fi renunțat la cetățenia română, pe urmă din nou român, dar rămas și ungur.

Până la actul de la 23 August 1944, atunci când guvernul de la Budapesta a anulat actele care atestau cetățenia ungară, dacă posesorii erau supuși ai unor state ostile Budapestei. Decizia, deși anulată de autoritățile maghiare după capitularea Reichului, nu a însemnat nimic din punct de vedere practic pentru vedeta blondă a Rapidului. Pur și simplu, el nu a mai dorit cetățenia ungară. A rămas cu cea română și a murit român. Asta, spre deosebire de Iuliu Bodola, marele său prieten, a cărui poveste a fost parcă scrisă în oglindă. Evident, prezentul material are legătură cu ocazia partidei de calificare de la Budapesta,  dintre naționalele României și Ungariei, partidă la care i-ar fi plăcut și lui Baratky să participe.

Dar, poate că de acolo, de Sus, Giussy privește și-și șterge o lacrimă în amintirea tinereții sale, împărțită între cele două țări atât de des aflate sub arme, dar și între paharele de vin de Murfatlar și cântecele Mariei Tănase. Cu siguranță, nu pot pretinde că aș putea intra, fie și o singură clipită, în mintea și în sufletul unui om care a trăit acum aproape o sută de ani. Pot face, însă, un exercițiu de imaginație, așa cum l-ar putea face oricare dintre dumneaoastră. Evident, fiind o așa-zisă mărturisire, totul va fi scris la persoana I, cea a povestitorului. 

M-am născut dintr-o "greșeală"

Tata era un afacerist și mult mai puțin un om de familie. Mama era o fire liniștită, s-a îngrijit tot timpul să nu-mi lipsească nimic, dar a avut o obsesie: să mă fac actor. Oradea era aproape de Budapesta, iar ungurii erau cei mai buni din lume în domeniul cinematografic. Până la urmă n-am ajuns actor, dar tot am jucat pe o scenă și tot în fața unui public. Semăna cu teatrul mai mult și oamenii îi spuneau fotbal. Mi-aduc aminte, era puțin după marele război, veneam de la școală și mi-am găsit mama plângând. A fost o zi tare tristă pentru mine. Mama era înnebunită de frică, spunea că românii au luat Ardealul, dar că le va reveni și Crișana. Asta însemna, tot mama dixit, că fie ne vom părăsi căminele, fie vom deveni cetățeni români și vom trăi într-o altă țară. Tot atunci mi-a mărturisit, printre sughițuri, că mai bine renunța la mine și că ar fi făcut-o, dacă ar fi știut că vor veni asemenea vremuri. Bătrânul, însă, era un om practic. El ne-a liniștit pe toți și ne-a spus că dacă optăm pentru cetățenia română, ne vom păstra casele și măcelăriile. Mie, totuși, nu mi se părea cine știe ce. Aveam colegi de școală români, erau simpatici și vorbeau toți ungurește, dar de acum înainte va trebui să învăt eu limba română. Românii aveau două chestii care nu-mi plăceau: își făceau mereu semnul crucii și nu se pricepeau mai deloc la fotbal. 

Între războaie

N-a fost chiar așa de rău cum zicea mama. M-am apucat de fotbal și am început să joc organizat la Stăruința Oradea, un club cam de cartier, dar care era patronat de un evreu cu bani și care ne dădea câte o masă bună după fiecare meci sau antrenament. N-o să vă plictisesc acum cu detalii despre cariera mea, au făcut-o alții, o să vă spun doar ceea ce m-a impresionat pe mine. În primul rând, se zicea de mine că eram talentat și chiar cred că eram. Așa am ajuns să joc în naționala țării mele de adopție și al naibii să fiu dacă nu mi-a plăcut. Aveam grupul meu de ungureni, românașii abia buchiseau jocul acesta, dar mă simțeam mereu mai bine cu ei. Le plăceau cărțile, șprițul, muzica și femeile. Ungurenii mei erau mai catolici decât Papa....

Așa am îndrăgit Bucureștiul, cunoșteam cârciumioarele mai bine decât bucureștenii get-beget, dar tot ceea ce câștigam la fotbal cheltuiam cu ambele mâini. Pe urmă, au început să vină impresarii de la Budapesta. După ce m-au tot trombonit cu lozinci de genul sângele apă nu se face, l-au păcălit pe bietul tata. I-au dat o avere pentru mine, iar părintele m-a implorat să semnez și să plec la Hungaria Budapesta. Am făcut-o, dar cu inima strânsă... Mi-a plăcut și Budapesta, oraș mai vechi și mai frumos decât Bucureștiul, unguroaicele erau focoase, dar oare de ce eram fluierat adeseori la Szeged sau la Pecs și mi se striga că aș fi un român împuțit? Mi-au dat cetățenia ungară, dar au murit de oftică atunci când nu am vrut să renunț la cea română. Pe urmă, am jucat și pentru naționala gulașului, o echipă super tare, poate doar Austria sau Italia să fi fost peste mine și peste noii mei colegi, dar cred că aici am avut și un pic de ghinion. Celebrul Dr Sarosi, cel mai mare fotbalist pe care l-am văzut vreodată, încă nu juca pentru prima reprezentativă. Altfel, poate aș fi ajuns campion mondial, cine știe? Până la urmă, tot tata a decis pentru mine. 

Vremuri grele

Afacerile schiopătau, era și cam bolnav, așa că m-a implorat să revin acasă. Am făcut-o cu dragă inimă, parcă nicăieri nu-i ca acasă... Dar, parcă nu mai era la fel. Totul era mai tensionat, apăruseră atentatele legionare, prigonirea acestora si a comuniștilor era în toi, dar, chiar și așa, parcă balcanicul regat era preferabil atmosferei parcă un pic prea sobră a Ungariei interbelice.

Am fost iarăși chemat la naționala României și am făcut-o cu dragă inimă, am jucat chiar și împotriva Ungariei, dar nu a fost loc pentru mine la Mondialele din Italia. A fost a doua oară când am avut ghinion, dar răspunderea a fost a selectionerului austriac. Of, Doamne, și ce bine a jucat România, dar Cehoslovacia și portarul Planicka pot spune că au fost logodiți cu norocul. Nicio problemă, mi-am zis, mai am timp peste patru ani, poate că în Franța o să răsară soarele și pe strada mea. Și, în sfârșit, am făcut pasul cel mare, am venit la Rapid, în capitala prăfuită în care m-am simțit atât de bine. Ce vremuri... sase cupe, patru rejucări cu Venus, meciurile cu Ujpest Budapesta, pasele pentru Ionică Bogdan....

Pe urmă, mondialele din Franța și înfrângerea suferită în fața unor cubanezi despre care auzisem doar la radio. Și ce echipă aveam! Ca să vezi, cu Ungaria aș fi jucat finala cu italienii! Ca fotbalist îmi pare rău acum că nu mai sunt ungur, dar eu am fost mereu un sufletist. Și a mai fost și finala Cupei Europei Centrale, nejucată fiindcă nu au vrut ungurii... Dar, eu oricum nu aș fi putut merge la Budapesta, mi se promisese că voi fi linșat, iar Siguranța, deși îmi puseseră zece detectivi să mă păzească, îmi spusese că nici așa nu-mi pot garanta securitatea sută la sută.

Nenorocitul de război

Amicul Bodola a încercat să mă tragă după el, în Ungaria redevenită mare. A luat titluri în România și în Ungaria cu aceeași echipă, la care jucasem și eu, CAO Oradea, și parcă iarăși, fotbalistic vorbind, mi-a părut rău că nu sunt ungur. Am cucerit cu Rapid campionatul de război, dar, din cauza faptului că trofeul purta numele de Cupa Basarabiei, competiția nu a mai fost recunoscută de federație la sfârșitul războiului. Culmea, mi-a fost suspendat pașaportul unguresc după ce România a trecut de partea Aliaților, dar asta nu m-a deranjat prea tare. După semnarea păcii, tot Bodola, care-și păstrase cetățenia română pe tot parcursul războiului, mi-a spus că-mi pot cere înapoi cetățenia maghiară. Bine, asta dacă vreau... Totuși, s-a terminat urât pentru Bodola. Se religitimase la Ferar Cluj și, chiar în Giulești, a fost huiduit de un stadion întreg, care i-a cerut, la unison să plece în Ungaria. Ceea ce, din păcate, acesta a și făcut. Și ce fotbalist a fost Bodola... 

După război

De fapt, cui îi mai pasă de un fost fotbalist? Ah, da, am trăit rușinea vieții mele. Am pierdut cu 9-0 în fața ungurilor, la Budapesta. Și cine credeți că era antrenorul României? Eu eram... Dar, de data asta nu m-a fluierat nimeni pe malurile Dunării. În tribune erau numai soldați ai armatei maghiare comuniste și cetățeni sovietici de ocupație, fie ei în uniformă sau în civil. Am, totuși, o scuză. La unguri e un puști teribil, Puskas îl cheamă, mi-e teamă că e mai bun decât am fost eu vreodată, împreună cu Bodola și cu Petschovski la un loc. Dar, ce naiba, povestea asta nu trebuia sa fie despre fotbal, ci despre un român de origine maghiară. Sau maghiar de origine română? Dar, cine mai știe? Așa va fi și în seara asta, sper eu.

Un meci în care să fie mai important ce și pe cine ai iubit, decât ce pașaport ai în buzunar și felul în care l-ai obținut. Au trecut anii... oare de ce stau în camera asta? Totul e alb în jurul meu, infirmierele îmi zâmbesc și mă întreabă care a fost cel mai frumos gol pe care l-am marcat în carieră. Mă gândesc, visez, totul devine o nebuloasă. Ah, da! Am 51 ani și suntem în anul 1962. Ce mai vreți să știți, d-le doctor?

TR

\

ere

Posted in: